Ora ceaiului

Capitolul 3

— A pierdut mult sânge. a spus doamna Harrison. Nu m-am mișcat, doar am strâns-o pe Eva mai tare de mână. Simțeam cum începeau să îmi lăcrimeze ochii și mâinile să îmi tremure mai tare decât o făceau deja. Aveam nevoie de aer. Trebuia să ies afară înainte de a mă sufoca. Simțeam cum frica s-a implantat atât de adânc în mine încât am început să transpir ca un porc înainte de tăiere.

Am dat drumul mâinii Evei și am plecat imediat spre ieșire. Simțeam că nici nu pot să merg drept, picioarele îmi cedau. Dar nu mă puteam face de râs acum, nu puteam să îmi arăt slăbiciunile tocmai acum.

— Vin imediat, Linda. îi spun asistentei și ies din casă, luând cu mine și pachetul de țigări. Mi-am promis că nu mai fumez, i-am promis și Evei, iar plodul avea trei luni de când era în burtă, deci era de față, nu cred că putea auzi de acolo. În fine, am cu ce mă apăra : „ Vremurile grele cer măsuri disperate." sau „Mă relaxează."

Da, sunt scuze bune.

Mi-am aprins țigara și m-am așezat pe scările din fața casei. Sunt câteva luminii în câteva case, trei case, mai exact. Din două au ieșit vecinii mei să se uite la spectacol. Înțeleg că am trezit tot cartierul cu urletele mele disperate, dar dacă nu s-au implicat de la început, nu ar trebui să se mai holbeze la casa noastră în speranța că vor vedea minunea de copil ieșind chiar din vaginul soției mele. Dezgustători sunt oamenii ăștia.

Mi-am terminat țigara sub privirile vecinilor curioși, am respirat adânc și am intrat înapoi în casă. Doamna Harrison avea o privire oribilă și disperată. M-am uitat în jur, poate aveam un loc în care să mă ascund, nu eram bun la așa ceva. Nu pot face nimic. La ușă ciocănea cineva neîncetat, un alt vecin curajos?

— Charles, de ce dracu stai degeaba? Răspunde la ușă, este doctorul. am tresărit și am alergat spre ușă. Am deschis-o, iar doctoul, un om chel, grăsuț și scund intră fără să îmi ceară voie și până să ajungă la cele două doamne, în curând trei, își deschide servieta și scoate câteva comprese și niște lucruri pe care nu le-am văzut niciodată, nici nu le cred că le pot descrie. De ce vine tocmai acum?

— Vă pot ajuta cu ceva? întreb în timp ce mă îndreptam spre soția mea pentru a sta lângă ea, dar mă opresc bruc când doctorul mă străfulgeră cu o privire ucigătoare. Rămân pe loc, de ce se uită așa urât? Adică, era urât de la început, cu ce îl ajută asta?

— Vă rog să ieșți afară din casă, domnule Adams. O distrageți. spune și îmi face semn să plec. Ne distrageți. accentuează fiecare cuvânt și se întoarce la lucru.

Am ieșit afară puțin confuz. În filme nu e așa. Sau cel puțin nu m-am uitat îndeajuns la filme. Tatăl mereu stă lângă soția sa la naștre. În fine, mai schimbă câțiva pupici, dar aici nu e cazul, Eva e transpirată și murdară ca un porc.

Mi se pare nedrept, urăsc nedreptatea. Este deja 1935! Ar trebui să pot să aleg dacă vreau să stau cu soția mea sau nu, cer dreptate în numele tuturor taților.

Îmi fac curaj și intru iar în casă ca să înfrunt balaurul, în cazul nostru doctorul. Fac câțiva pași și îl aud.

— Ieși afară, Charles. Nu te voi ruga de mai multe ori. O să fie totul bine, dar trebuie să stai afară. mă opun, desigur, doar doresc să o văd, să o ajut, să fiu lângă ea.

— Dar, domnule -

— Nu mă pune să vin după tine, că o să o fac. Te poți ca un copil. a țipat acesta, iar eu am ieșit iar afară, pierzând lupta. M-am pus pe scări și am așteptat. Număram minutele până când doctorul mă va chema să îmi arate fetița. El se poartă ca un copil, nu eu.

Din casa de vis-a-vis de noi a ieșit Bob Brown, BB pe scurt, așa îi zic copii și maică-sa. A venit spre mine cu două sticle de bere brune în mână și cu un zâmbet larg.

— Bună seara, vecine! Vreumuri grele? întreabă acesta înmânându-mi una din sticle. Mă uit în jos, rușinat și zâmbesc pentru a ascunde frica și mă uit la el.

— Nici nu știi, BB. zic cu vocea pițigăiată, deschid sticla și iau o gură sănătoasă din conținut. Bob se încruntă la, evident, auzul porclei sale și se așează lângă mine.

— Să nu te mai prind că îmi zici așa, înțeles? Mai ales cu vocea aia, parcă ești mama, doamne. spune și se scutură, dorin să uite amintirile cu maică-sa spunându-i așa. Toți vrem să uităm așa ceva.

Am râs amândoi, el mai mult decât mine. Eu tot mă gândeam la soția mea care suferă cumplit în spatele ușii aceleia. Bob se oprește din râs, se uită la mine, privirea lui umplându-se cu milă. Și-a pus mâna pe umărul meu, eu tresărind imediat, de ce mă atinge omul ăsta?

— O să fie bine, Charles. spune acesta și îmi zâmbește călduros. Vrei o îmbrățișare de la bătrânul Bob? Hai la tata.

— Nu. Nu mulțumesc, Bob, sunt bine. zic respindu-i îmbrățișarea de urs a vecinului meu. Doamne, omule, sunt mai în vârstă decât tine, să nu te mai faci bătrân. șoptesc și râd, dar râsul meu este înfundat de vocea doctorului.

Mă chema. Mă chema la fetele mele. BB mi-a făcut semn să plec, zâmbind, iar eu parcă am zburat până acolo. Asistenta mă aștepta pe hol cu cea mică, dorea să o spele. Era p fată superbă, cam zbârcită, dar așa sunt bebelușii. Ce zic eu, era minunată. Am urmărit-o până în baie pentru a o vedea cum o spală, nu mă puteam abține din a zâmbi cum nu am zâmbit niciodată.

— Ar trebui să te duci la soția ta, are nevoie de tine. Imediat ce termină de vorbit aud sirenele ambulanței și simt cum privirea mi se încruntă. Ies din baie,iar trei străini intră și îmi iau soția în brațe, era plină de sânge și inconștientă. Alerg spre ei, dar doctorul mă oprește.

— Nu are cum să rămână aici, trebuie dusă la spital. zice acesta sec, uitându-se direct la mine, direct în ochii mei. Îmi venea să îl scuip fix între ochii ăia verzi dezgustători.

— Ești tâmpit la cap? Puteai să faci asta de când ai venit, nu acum, când e pe jumătate moartă! Dacă moare jur pe tot ce am că-

— Ce ai să faci, Charles, hă? spune și pleacă împreună cu ambulanța, lăsându-mă cu asistenta, singuri în casă.