Niciodată

Prolog

Îşi trece mâinile prin buclele sale privindu-l drăgăstos. Prinde un zuluf răzleț între degetele sale, îl răsucește şi îl întinde în toate părțile. Rămâne surprinsă cât de fin este părul lui. Parcă îşi trece mâna printr-un râu de mătase fină şi de culoarea castanei.

- Iubito, dacă te mai joci mult în părul meu cred că voi înnebuni, îi spune şatenul cu o voce răguşită, zâmbindu-i din poala sa.

- Iubito? Ce ți-a venit? îl întreabă fata chicotind.

Îşi strânse ochii şi zâmbi. Glasul ei e cea mai dulce muzică pe care îşi dorea vreodată să o audă. Ar fi putut sta zile în şir, chiar luni, doar să îi audă vocea cristalină vorbindu-i.

Ea ştia că evită să îi răspundă, ceea ce nu ştia însă e de ce face asta. Crețul cu zâmbet de copil e cel mai bun lucru ce i s-a întâmplat până acum. Cine ar fi crezut că ei doi se vor întâlni? Şi în ce circumstanțe!

- Ştii că mereu voi fi aici pentru tine, nu-i aşa iubito? o întrebă crețul cu vocea răguşită.

- Ştiu asta, îi răspunde ea zâmbind. Sper că ştii şi tu că îți voi oferi întotdeauna tot ce voi putea, începând cu atenția şi grija mea pentru tine, îi spune serioasă, zâmbetul pierindu-i de pe față.

- Ştiu asta, iubito, îi răspunde băiatul la fel de serios.

- De ce continui să îmi spui iubito? îl întreabă ea din nou.

Nu ştie dacă e bine să insiste şi nu ştie dacă chiar vrea cu adevărat să audă un răspuns la întrebarea ce i-a pus-o deja a doua oară.

- Pentru că te iubesc, îi raspunde el simplu.

Tot ce sper e să va placă. Vă mulțumesc mult!