Si atunci ridic capul sfioasa si tematoare ca sa vad cine mai era. Marea mea mirare se putea citi pe fata si chair nu imi venea sa cred cine statea in fata mea,deoarece era ultima persoana care as fii crezut ca poate fii.Se uita la mine cu un chip bland si parca incerca sa imi spuna ceva...dar nu reusea sa isi deschida gura.
-Buna...Yukine-k...kun..Ce cauti aici?spun cu vocea aproape stinsa.
-Asta vreu sa te intreb si eu...Ce faci aici si in primul rand,esti bine?
-Etto...ummm...pai,eu...incerc sa ma adapostesc de ploaie.Si,da...sunt destul de bine cred.
Iar din greseala,după ce zic toate alea,scap un stranut involuntar iar Yukine-kun vine langa mine si imi pune geaca lui pe umeri...care era foarte calduroasa.Apoi imi zambeste larg si eu afisez la randul meu un zambet,doar ca mai tamp...
-Esti sigur ca nu ai nevoie de geaca?Adica...nu vreau...sa iti fie fr...frig.
-Nu imi e frig,am si hanoracul.Sunt ok,tu stai calma si sa nu te mai ingrijorezi asa pentru alti.Vreau...sa iti fie bine...
Imi simteam fata rosie si de frica ca Yukii sa nu o vada...mi-am pus capul dinnou intre genunchi.Nu am mai fost asa rusinoasa,si nu stiu ce am...dar in prezenta lui sunt agitata si ma inrosesc.Fiindă il placi!Daaa,fix...
Stateam amandoi si ne uitam la ploaia care isi desfasura activitatea, intr-un mod mult prea lent si mult prea enervant...Nu aveam curajul sa il privesc pe Yukine asa ca stateam ori cu privirea fix in fata,ori o pierdeam pe jos.Brusc,simt cum Yukine-kun se lipeste de mine si atunci reactionez instinctiv...si imi intorc capul spre el.
Ochii lui minunati imi prind privirea oceanică ca intr-o cusca care nu mai putea fi deschisa...Dupa cateva secunde,privirea mi s-a mutat pe parul lui auriu,cu o noanta de oranj,si cand am ajuns la buze...deja imi venea sa rosesc.Ca o proasta ce sunt,imi mut privirea ca el sa nu ma observe si la faza asta mi-am primit si pedeapsa.
-De ce faci asta?De ce ma eviti?De ce te ruşinezi?Daca ai ceva sa imi spui,spune-mie acum...Ne cunoaştem de mult timp si nu te-am mai vazut facand asa,dar de la un moment dat ai început sa te indepartezi.
-Nu pot...spun cu vocea tremuranda.
-Ce nu poti?zice pe un ton nervos si simteam cum imi arunca o privire accentuata.
-Nu pot sa iti spun...Nu pot Yukine, nu pot...
Ii arunc brusc geaca,imi iau geanta si dispar in ploaie...Deodată,mii de lacrimi amare care formau rauri ale fricii mi se astern pe fata.Incerc sa imi musc buza de jos ca sa opresc plansul acela inutil,dar fara vreun efect...si mi-a mai dat si sangele.Eram moale,lasa,fricoasa si inconstienta de ce am facut...
Într-un final ajung acasa si eram uda leoarca...Deschid cu repeziciune usa si cand intru,Anzu ma intampina calduros...dar cand m-a vazut,chipul i s-a schimbat si a vrut sa imi spuna ceva in genul "Ce ti s-a intamplat!?" dar nu am ascultat-o si am fugit pe scari.Cand am ajuns in camera am trantit usa apoi am incuiat-o,rucsacul a zburat undeva prin camera iar eu m-am aruncat cu fata in perna si plangeam...Dar,de ce plangeam?Pentru ca mi-a fost frica sa ii spun,cu riscul de a ma refuza sau efectiv...chiar simt ceva pentru el?NU!
Nici una dintre ipoteze nu era corecta.Plangeam pentru ca ce a spus el atunci,e adevarat...Il ignor,ma rusinez,ma ascund si nu ii spun nimic.E foarte adevarat si are mare dreptate sa fie nervos pe mine deoarece e cel mai bun prieten al meu si eu l-am tradat.
Telefonul meu vibra in geanta,ceea ce inseamna ca am primit un mesaj, sau mai multe.Sincer,nu imi pasa pana ca acesta sa sune cu melodia care i-am pus-o blondinului...M-am repezit la telefon,dar deja ratasem apelul si nu aveam de gând sa ii raaspund sau ceva.Vroiam sa vad mesajele.
Yukine: Ayumi,esti bine?!De ce ai fugit?!Am spus ceva care sa te supere?! Daca da,imi pare rau si te rog nu plange...Fata ta nu merita invadata de durere,ci de fericire si zambete stralucitoare cum le ai tu.Te rog din suflet sa imi raspunzi!Te iubesc,surioara!
