Iubire Interzisă -- h.s fanfic

2. O nouă viaţă

-Bună! mă salută el politicos, încercând să se calmeze. Eu sunt Thomas!

-Oh, bună, Thomas! mă comportam ca un robot. La cealaltă şcoală nu aveam prea mulţi prieteni. Sincer, nu ştiu de ce, dar evitam destul de mult contactul cu oamenii. Scuze, nu m-am prezentat. am mormăit eu, lucru care îl făcu pe Thomas să chicotească. Eu sunt Rosalia!

-Un nume foarte frumos!

 L-am privit preţ de câteva secunde, încercând să îmi dau seama dacă glumeşte. Deci numai mie mi se pare un nume oribil? Bine...

-Vrei să vii la festivitatea de deschidere, sau preferi să rămâi în maşină? mă întrebă el după câteva secunde în care nu făcusem nimic decât să ne holbăm unul la altul.

-Sincer, prefer să stau în maşină, dar bănuiesc că trebuie să îmi fac apariţia, aşa că voi veni. 

Am oftat, iar Thomas râse din nou. Părea că vrea să fie prietenul meu. Am înaintat împreună prin mulţimea de elevi. Îmi spuse mai multe despre el, iar eu, la rândul meu, despre mine. Se pare că era în echipa de fotbal a şcolii, lucru ce mă duse cu gândul la faptul că, cel mai probabil, avea multe admiratoare. Însă, când am ajuns în sala de sport, unde ne-am aşezat împreună pe primul rând de scaune, mi-am dat seama că era un tip obişnuit, ca şi mine. Erau încă patru libere lângă mine, dar  nu le-am dat importanţă. Eram fascinată de faptul că mi-am făcut un prieten. Discuţia noastră a fost întreruptă de discursul doamnei directoare. Aceasta era o femie în vârstă, cu păr cărunt şi zâmbet blajin. Aceleaşi cuvinte pe care le-am auzit în fiecare an au fost spuse şi atunci. Nimic interesant, până în momentul în care directoarea făcu un anunţ:

-Acum, după finalizarea ceremoniei de deschidere a anului şcolar, va urma concursul "Noile voci"! Participanţii sunt deja înscrişi, trebuie doar să vină pe scenă atunci când le strig numele! Cine doreşte să rămână să asculte, este binevenit! Cine nu, poate pleca! 

-Deci, Rosalia, rămâi? mă întrebă Thomas.

-Da, de ce nu? am spus după o clipă de gândire. 

Directoarea aşteptă ca lumea să iasă, dar asta nu se întâmplă. m-am uitat prin sală. Toate prvirile fetelor erau aţintite pe scaunul de lângă mine. Aparent, se aşezase  cineva pe el. Era un băiat. Parcă simţindu-mi privirea, se întoarse spre mine. Ochii săi erau verzi ca smaraldul, iar părul îi era negru. Ei, bine, nu chiar negru, dar bătea spre negru. Faţa parcă îi strălucea. Am fost sigură de asta când mi-a zâmbit. Dinţii săi erau imaculaţi, iar gropiţele acelea mă omorau. Pe scurt, era perfect. Am fost trezită din visare de vocea directoarei care anunţase primul participant. Mi-am îndreptat atenţia spre scenă, dar i-am mai simţit privirea pe mine încă câteva secunde. Acum înţeleg de ce toate fetele se uitau la el. Probabil că-i vizualizau faţa chiar dacă era cu spatele la ele. Persoanele trecură pe rând pe scenă, melodiile erau diversificate. Când deja mă plictisisem şi voiam să plec, directoarea striă numele a patru băieţi: Harry, Niall, Liam şi Louis. Băieţii de lângă mine se ridicară pe rând, odată ce-şi auzeau numele. Deci pe băiatul acela perfect îl chema Harry. Toate fetele din sală au început să aplaude şi să-l aclame. Se pare că era ceva de genul unei vedete în liceu. Oricum, eram curioasă să-l aud cântând. Melodia nu îmi era cunoscută, dar începuse băiatul blond, pe nume Niall. Vocea lui era mai frumoasă şi decât a unei fete. Rândul lui Harry veni la refren. Vocea îi era minunată! Şi felul în care cânta demonstra faptul că trăia muzica. Aşa cum şi era de aşteptat, cei patru câştigară. Harry nu păru prea surprins de rezultat. Ba din potrivă, părea chiar plictisit când analiză încăperea, privirea oprindu-se din nou pe mine pentru o secundă. Probabil că nu pierdeau niciodată, de vreme ce concursul se organiza anual.

-Acum, vreau ca fiecare elev să ne spună ceva despre ceea ce a auzit de la aceşti băieţi! spuse directoarea. Să începem din spate!

Eu îngheţasem. Ce se presupunea că ar trebui să spun? I-am ascultat cu atenţie pe toţi, dar nimeni nu spunea ceva cu adevărat. Băieţii făceau glume pe seama celor patru, iar fetele îl ridicau în slăvi pe Harry, care nu era impresionat de acestea. Nu puteam face asta! Când veni rândul lui, Thomas spuse că i-a plăcut şi că ar trebui să continue.

-Domnişioară Ceatine! Oh, tu trebuie să fii noua elevă! Abia aştept să-ţi aud părerea despre aceşti patru elevi talentaţi, ce învaţă în acest liceu! 

-Da, păi, au cântat bine...m-am fâstâcit eu. 

Nu ştiam ce ar fi trebuit să spun. Poate că adevărul ar fi fost o cale de scăpare...

-Şi...da, mi-a plăcut mult modul în care toţi păreau că trăiesc melodia. 

Aplaudele întârziaseră câteva secunde, dar veniră la un moment dat. M-am uitat ruşinată la scenă, unde am întâlnit privirea intensă a lui Harry. Ştiam că nu trebuie să am vreo relaţie de orice tip cu el, dar pur şi simplu nu puteam! Parcă mă atrăgea ceva spre el. Mi-am schimbat direcţia când Thomas îmi şopti:

-Eşti moartă. făcu cu capul spre sală. 

Mi-am întors capul spre lume şi am înţepenit. Toată lumea se uita la mine şi eu la ea. Fetele voiau să mă omoare, sunt sigură! Îmi aruncau atât de mult venin din priviri, încât m-a trecut un fior. M-am întors cu faţa spre scenă şi m-am făcut cât de mică am putut în scaunul meu. Cei patru se aşezară la locurile lor, iar doamna directoare îşi reîncepu un discurs despre necesitatea unor elevi inteligenţi şi talentaţi. Tot timpul am simţit privirea lui Harry pe mine, care tresărea doar când îşi auzea numele. Când totul se termină, am fost printre primii care au ieşit din sală, luându-mi la revedere de la Thomas în fugă. Mercedesul meu era relativ aproape, aşa că nu-mi luă mult să ajung la el. Dar, când voiam să deschid portiera, cineva îşi drese glasul în spatele meu. M-am întors speriată. Era Harry.

-Bună! Eu sunt Harry! îmi zâmbi cuceritor.

Trebuia să găsesc o cale de scăpare...

-Hei! Numele meu este Rosaline! Ne mai vedem!

Eram nepoliticoasă şi o ştiam. Când am vrut să intru în maşină, Harry îmi prinse încheietura stângă.

-Uite, voiam doar să-ţi urez "bine ai venit în liceu". Sper că te vei descurca cu noile tale colege.

Am înghiţit în sec. El îmi făcu cu ochiul şi plecă. Îi puteam simţi zâmbetul ştrengar. Era atât de graţios! Am intrat repede în maşină şi m-am grăbit cât de tare am putut spre noua mea casă. Acum devenise în mod oficial refugiul meu!