Aripi de ceară

17. Podul

Zăceam în inconştienţă, interzicându-mi să mă străduiesc să îmi revin. Vreau să mor. Chiar acum.

Mă rog ca tăietura din gâtul meu să fie suficient de adâncă să îmi ofere libertatea. Sunt deja în iad, aşa că de ce mi-ar fi frică de moarte? Ce urmează nu poate decât să fie mai bine. Zacând pe podeaua asta, dintr-o casă părăsită, cu o tăietură pe gât şi aproape de moarte, mă întreb cu ce am greşit în viaţă să merit aşa ceva. Poate că am greşit cu ceva, nu cred că cineva primeşte suferinţă fără să o merite.

- Îngerii suferă, scumpa mea. Îngerii suferă pentru demoni, dar asta e singura posibilitate să îi elibereze de ghearele întunericului. În inconştienţa mea se crease o altă lume. Trupul meu din vis era teafăr şi fără vânătăi ce să îl umple de sânge închegat. Rochia fastuoasă şi sângerie se transformase într-o cămăşuţă simplă şi albă, caldă şi moale pe trupul meu. Sunt în grădina casei mele. Pe care credeam că nu o s-o mai văd vreodată. Şi între florile îmbobocite, strălucind ca un adevărat înger, era mama. Zâmbetul ei blând mi-a adus lacrimi în ochi.

- Mamă?! am suspinat, dintr-o dată fericită. Sunt moartă. Am scăpat. Am scăpat şi am ajuns la mama. Ea veni lângă mine şi îmi prinse o şuviţă de păr, pe care mi-o dădu după ureche. Un gest atât de vechi... o amintire atât de amară, după care tânjisem atâţia ani.

- Nu eşti moartă, draga mea. Nu vei muri, vei lupta şi te vei elibera. Dar mai întâi trebuie să îl eliberezi pe el. Am înghiţit uşor şi mi-am stăpânit restul de lacrimi. Razele soarelui sclipeau în părul mamei, părea mai tânără decât mi-o aminteam, fericită, frumoasă. E un înger. Am început din nou să plâng şi m-am prăbuşit în braţele ei.

- Mă va omorî, mama. Vreau să o facă mai repede. Ea îmi mângâie capul şi mi-l trase ca să mă privească. Era la fel de înaltă ca mine, dar asta nu fusese niciodată un dezavantaj pentru ea.

- Nu va putea. Pentru că dragostea l-a omorât deja pe el. Mi-am scuturat capul şi mi-am şters lacrimile.

- Încep să înţeleg. Semăn cu o femeie pe care a iubit-o. O vrea pe ea prin mine. Mama zâmbi blând şi îmi mângâie obrazul.

- Eşti unică. Şi când îşi va da şi el seama de asta, vei fi liberă. Eşti îngerul care suferă acum chinurile diavolului. Dar în curând, draga mea, diavolul ăsta va rămâne fără puteri şi va cădea în genunchi în faţa ta. Fii puternică, aşa cum ai fost întotdeauna. Iubeşte-l şi eliberează-l. Înainte să îi cer mamei mai multe explicaţii, mai ales la ultima afirmaţie, care era de-a dreptul înfricoşătoare - ea se aplecă şi mă sărută pe frunte, şoapta ei de "te iubesc" se auzi parcă mult mai de departe, iar gradina însorită începu să se întunece. Trupul meu începea să lupte cu inconştienta şi eu luptam împotriva lui. Nu vreau să mă întorc, vreau să rămân aici, cu mama, departe de el. Durerea s-a întors. Usturimea de pe gât era ca un foc aprins pe pielea mea, şi corpul începu să mi se agite. După câteva momente mi-am dat seama că nu eu mă agitam, cineva mă mişca, chinuindu-se mă trezească. Din abisul inconştientei am auzit vocea ce mă striga tot mai tare. Era cunoscută. Prea cunoscută. Singura pe care o auzisem în ultimele zile şi ce o să mai aud vreodată. Am încercat să o alung, să nu o aud şi să mă întorc la moartea ce mă aştepta, dar el îşi înfipse ghearele în mine şi mă trase înapoi. Când am deschis ochii, i-am privit chipul înceţoşat şi am expirat cu putere, dar tăietura de pe gât mă făcu să gâlgâi.

- Oh, Doamne. Iubito, îmi pare rău, Îmi pare atât de rău. Te rog nu mă părăsi. Doamne, te rog, nu. Nu, nu, nu! Două braţe puternice m-au strâns cu forţă şi implorarea lui deveni mai înflăcărată atunci când ochii mei se închiseră din nou. M-am auzit scoţând un sunet de parcă mi-aş fi dat duhul, iar apoi trupul meu a început să plutească şi mi-am pierdut cunoştinţa din nou, auzind încă o dată urletul de disperare al lui Harry, înainte să se facă linişte şi întunericul să mă înghită.