PHIPE

I

-Haide Auster. Nu-mi arde de jocuri, a spus și a tras câinele mai aproape de ea ca să-i prindă lesa, în timp ce el o lingea fericit pe frunte.

După ce și-a încălțat tenișii preferați a deschis ușa promițătoare, iar câinele a tras-o nerăbdător afară, făcând-o să scape lesa. A început să fugă pe scări ca să-l prindă pe Auster în timp ce își lua rămas bun de la mama ei, țipând.

Afară, aerul greu, încărcat de căldură o făcea să se sufoce, dar asta nu o oprea să-și continue plimbarea. Abia după ce soarele dispăruse, Hope se așeză pe o bancă, sub unul dintre cei trei tei împrăștiați prin parc. Zăbovise acolo vreo douăzeci de minute și simțea adierea aspră a vântului, care i se păruse mult prea rece pentru acel sezon. Se ridică de pe bancă și simți pe față câțiva stropi reci de ploaie. "Cine are nevoie de umbrelă, când există tei?", spuse și se așeză din nou pe bancă, mai ghemuită de data aceasta.

Pe chipul ei se putea distinge tristețea, pentru că se gândea iar la fratele ei mai mare, Richard, plecat în Canada ca să-și continue studiile. Aștepta cu nerăbdare ziua în care el se va întoarce și o va lua și pe ea cu el. Știa că întoarcerea lui nu va fi probabilă din cauza situației sale financiare, dar nici ea cu mama ei nu se descurcau prea grozav, însă asta nu-l făcuse pe tatăl său, Christian, să le părăsească.

Hope rămăsese îngândurată câteva minute, minute în care ea nu observase dispariția lui Auster. A sărit de pe banca aspră ca arsă și a început să-și strige câinele cât o țineau plămânii, dar în zadar. Începuse să alerge printre alei, pentru a-și mări vizibilitatea, dar întunericul domnea deja, iar luminile din parc erau slabe. În cele din urmă l-a auzit pe Auster lătrând, la o distanță considerabilă. 

Ploaia se întețise, iar pașii lui Hope erau din ce în ce mai nefondați, puterea scurgându-i-se cu fiecare inspirație. În fața ei îl vedea pe Auster cu lesa încâlcită de propriile picioare, jucându-se cu un alt cățel, de talie mică. Dădea vesel din coada udă și împrăștia apă în jurul său, în timp ce atrăgea privirea amuzată a unui tânăr de pe o bancă paralelă.

Văzând-o, bărbatul s-a ridicat și s-a dus spre cei doi câini, luându-l pe al său în brațe.

-E plin de energie. Nu știu cum faci față cu el. Apropo, eu sunt Nicholas, i s-a adresat fetei și i-a întins mâna în semn de prietenie.

-Eu sunt Hope, a spus și s-a repezit să-l ia pe Auster și să se ducă acasă pentru că era udă din cap până în picioare. 

-Unde ți-e umbrela?

-Acasă? Nu credeam că va ploua, i-a spus și s-a întors pe călcâie, în direcția casei ei.

El și-a scos umbrela din buzunar, a deschis-o și a aplecat-o în direcția ei, lăsând-o fără cuvinte.

-Poți să o iei pe a mea, nu mă deranjează ploaia, i-a spus cu zâmbetul pe buze.

-Mulțumesc, dar nu e nevoie. În plus, cum ți-o voi înapoia? 

-Ne-am putea întâlni mâine, pe o vreme mai... uscată, spuse și chicotise ușor.

-Stau aproape de parc, făcuse contact vizual cu el, apoi își întoarse brusc privirea. Haide Auster, mergem acasă.

Nicholas rămăsese în spate, cu privirea în pământ, cățelul în brațe și umbrela în mână. Era sigur că seara asta nu se va termina așa, era sigur că  îi va mai spune ceva, dar ea... n-o făcuse.

-Stai! a strigat și a început să alerge pentru a prinde tânăra din urmă. Aș putea să te conduc, dacă nu te deranjează.

-Sigur, de ce nu?! Apropo, drăguț cățel.

-Mulțumesc, dar nu e al meu. Poveste lungă..

-Tu unde locuiești? întrebase și se aplecă să scoată lesa dintre picioarele lui Auster.

-Nu foarte departe, la periferie. 

-Am ajuns. Aici locuiesc. Poate ne mai vedem.

-Poate, răspunse, îi urase o seară bună și își continuă drumul, prin ploaie.

Hope intrase în casă, iar mama ei se panică în momentul în care o văzuse. Se repezise să-i facă un ceai, să-i aducă o pătură și să-l spele pe Auster pe lăbuțe. Hope însă, era îngândurată. Deși contactele sale cu Nicholas fuseseră scurte și puțin prietenoase, el o incita. Își dorea să îl vadă și a doua zi, iar gândurile ei fuseseră împânzite de ochii lui până când adormise.