PREJUDECĂȚI ( I) Incompletă- PUBLICATĂ LA EDITURA BOOKZONE

Cap.8

      -Esti proastă ca taică-tu! era replica ei când îi spuneam asta.

      -Mi-e rușine de colege, fiecare se laudă cu copiii lor, iar eu ce să le zic? spune când iese pe usa, urmată de tatăl meu, care mă pupă pe frunte, si-mi sopteste.

      -Las-o, ca-i trece! N-o băga în seamă!

      Închid usa si merg în camera mea, îmi dau frâu liber lacrimilor, pe care mi le-am tinut în fața ei. De ce e atât de dezamăgită de mine? Am învățat mereu bine, am fost un copil cuminte la scoala, dar si acasă. Am încercat mereu s-o ascult, sa n-o contrazic. Singurul lucru, pe care nu l-am facut cum a vrut   ea,  a fost alegerea liceului si a facultății. Am făcut liceul pedagogic si facultatea cu aceeasi specializare, Pedagogia învățământului primar si preșcolar si asta pentru că mi-am dorit mereu un frate sau o sora, pe care din egoism, n-a mai făcut. Mereu mi-au plăcut copiii, de când eram mică mă jucam ,,de-a profesoara''. Daca a văzut că nu mă poate convinge, a încercat să îmi bage pe gât, copiii colegilor ei mai bogați, copii de doctori, dar nici asa n-a iesit cum a vrut ea. Am iesit la vreo doua întâlniri cu doi dintre ei si am văzut ca n-aveam nimic în comun si am renunțat sa-i mai fac pe plac.

      Mai bine nu mai veneam acasa, m-as fi simțit mai bine acolo!

E, pe naiba! Acolo m-as fi uitat la ceas din ora in ora, asteptandu-l!

      Continui sa-mi plâng amarul si aud telefonul, care mă face să mă ridic din pat si să răspund la numarul necunoscut, care mi-a trezit curiozitatea.

      -Da?

      -Bună, Alina! îi aud vocea si mâna începe sa-mi tremure pe telefon.

      Nu-i raspund, stau doar si-l ascult.

      Ce-as putea sa-i spun? Ca mi-e dor de el? Ca am nevoie de el acum, sa ma inveseleasca?

      -Stiu ca esti surprinsă să mă auzi, dar eram în oras si...si m-am gandit că ...poate vrei să ne vedem!  spune parcă emoționat.

      -Ce vrei?  spun, încercând sa-mi opresc și mai ales sa-mi ascund   plânsul, dar e inutil.

      -Plângi? Ce s-a întâmplat? spune cu o voce îngrijorată.

      -Ce-ti pasă ție?

      Îl aud cum ofteaza.

      -Te rog, coboară puțin! Sunt la scara si vreau să vorbim, îmi spune, parcă preocupat de starea mea.

      Nu vreau sa fiu singura acum. Am nevoie de cineva langa mine.

      Închid telefonul si cobor la scară, fără să mă sinchisesc să mă aranjez, măcar  puțin. Abia când urc în masina lui si-l vad atât de fresh, arătând si mirosind atât de bine, îmi dau seama că probabil arăt ca naiba. Se uită atent la mine si nu spune nimic.

      -Stiu că arăt oribil, dar nu am o stare prea bună. Și te rog, fără jigniri în seara asta, am auzit destule în ultima ora,   îi spun uitandu-ma în față, prin parbriz.

      -Nu arăți oribil, esti la fel de frumoasă ca întotdeauna! îl aud si mă face să întorc capul brusc, spre el.

Oare isi bate joc de mine?

      Dar figura lui e serioasă si rămânem cu privirile lipite, unul la celălalt. Nu-mi vine să cred că mi-a spus asa ceva, el care m-a jignit mereu, mi-a făcut un compliment, lasandu-ma fără grai.