Smarty Pants

Capitolul 4 - Nu totul merge asa cum vreau...

Poftim? Tu glumesti nu? Eu sa imi cer scuze doar pentru o mica izbucnire, am tot dreptul sa fiu furioasa! Voi sunteti de partea mea, nu?

-Andie... mama ma avertizeaza, se uita insistent la mine. Imi incrucisez bratele ca sa ii arat ca nu merge cu mine, nu am sa cedez, este vina lui! Nuuh, eu nu cedez!

Ok, ma simt ciudat, privirea asta care imi ingheata circulatia globulelor rosii ale lichidului vietii pana la degete....Bine! Gata nu te mai uita asa la mine! Ma sperii!

-Bine, bine!

Ma intorc spre Dylan care statea acum in fata mea, wow, ce inalt e....de fapt e de inaltime medie, eu sunt aia scurta de picioare, asa cum imi zicea Trice, minunat, ce sa zic, minunat! De ce trebuie mereu sa ridic capul?

-Imi cer scuze pentru izbucnirea mea de mai devreme, zic eu pe un ton dulce, dar bineinteles fals, mama pare multumita, Kevin are gura larg deschisa, inca putin si ii cade mandibula....unde e o musca atunci cand ai nevoie de ea?

-Desi e vina ta! Continui propozitia, hei, chiar e vina lui. Dar de ce rade? I se pare amuzant? Sunt eu amuzanta? Am ceva pe fata?

-Imi pare bine sa te cunosc, Andie, numele meu e Dylan, imi spune imediat ce termina cu rasul, imi zambeste larg si imi intinde mana, dar eu nu vreau sa dau mana cu el, daca imi striveste falangele degetelor? Daaar, privirea mamei ma face sa ma razgandesc, imi strange mana usor si ma priveste cu o sclipire jucausa in ochii lui albastri care ma ameteau un pic. Imi iau repede mana din stransoarea lui firma si incerc sa nu ma uit la el, deja m-a enervat prea mult.

Mama se aseaza pe celalalt fotoliu neocupat, iar Dylan pe canapea, iar eu raman in picioare, ma simt putin in afara in propria mea casa, ciudat, nu? Ma uit la lampa verde de langa televizor si incerc sa par calma, desi simt ca o sa explodez din secunda in secunda, imi si imaginez deja cum imi pierd controlul si il arunc pe Dylan in vitrina cu bibelourile care ii plac atat de mult.

-Mama, Andie arata stupid...

Ma trezeste din visul meu sadistic, o voce natanga pe care sunt fortata sa o aud in fiecare zi.

-Andie, esti bine? Ma intreaba mama.

-Da mama, sunt bine, am doar o imaginatie prea bogata. Ii raspund eu si ma indrept spre canapea, sa ma asez jos dar departe de 'oaspete'.

-Atunci de ce nu ti-ai folosit-o atunci cand ti-ai vopsit camera? Ma intreaba Kevin the devil in timp ce alegea o prajitura de pe masa.

Ooo, o sa o folosesc in curand, ce parere ai de o catapulta, o sa te arunc in secolul urmator! Sau ce zici daca iti indes pe gat tava aia cu prajituri! Auzi la el, nu am imaginatie! Pff da sigur, vezi sa nu.

-Taci din gura, caracatita!

-Nu vreau!

-Du-te si inghite un peste!

-Te rog sa nu ii iei in seama Dylan, asa se cearta mereu, vroiam sa te intreb cum e scoala? Il intreaba mama pe Dylan cat timp eu continui sa ma cert cu mutantul asta.

-Este o scoala ca oricare alta, singura problema este faptul ca bancile de pe terenul de sport din exterior sunt cam vechi, trebuie sa fie schimbate dar in rest totul e bine, tocmai ne-au schimbat calculatoarele din sala de informatica la sfarsitul anului scolar trecut.

-Ooo, asta e minunat, nu-i asa Andie? Se aude vocea mamei chiar in momentul cand ma pregateam sa sar de pe canapea la gatul fratelui meu.

-Aaa, o da, da sigur, raspund repede si incerc sa ma concentrez din nou asupra discutiei.

-Stiti, daca nu e vreo problema, mi-ar placea sa ii arat lui Andie unde e scoala maine si sa ii arat imprejurimile, ii spune baiatul cu furtunul groazei mamei mele, uitandu-se apoi spre mine zambind strengareste. Ce vreau sa ii smulg zambetul ala de pe fata!