Detracare

Către el

Dragul meu,

Astăzi, în timp ce mă întorceam acasă la volanul Fordului, am văzut oraşul - l-am văzut din nou aşa cum îl vedeam cu tine. Mi-am închipuit că eşti lângă mine, pe scaunul din dreapta şi că îl privim împreună.

Ştii, am coborât mai apoi sperând că aerul va face peisajul să îşi recapete proporţiile fireşti. Dar pentru o clipă, întunecimea m-a învăluit în chip aproape liniştitor în ciuda haosului din jur. Amorţisem toată cu mâinile vârâte în paltonul roşu, elegant şi genunchii mi se înmuiaseră fără să îmi dau seama. Durere nu simţeam. Nu am simţit nimic până nu mi-am dus mâna cu degetele răsfirate la frunte ca să-mi dau la o parte părul ciufulit de vântul violent. Atunci câteva lacrimi au căzut ca la comandă prăbuşindu-se sub bărbie şi lăsând doar o dâră umedă.

Privind în jur, oraşul era suspendat în neant. În dreapta se înălţau câteva clădiri, iar în faţă strălucea amurgul. Pâlpâirea ciudată de lumină portocalie se rostogolea ca valurile oceanului şi se ciocnea până şi de geamurile late şi înalte ale clădirilor. Aş fi putut să jur că erai lângă mine şi-mi şopteai în ureche fiecare amănunt al construcţiilor înalte, fiecare pas de trecător, iar eu stăteam cu ochii închişi şi îmi imaginam totul. Credeam tot ce-mi spuneai tu. Vedeam tot ce-mi spuneai tu.

În realitate eram singură.

Mi-am mişcat mâna cu degete subţiri şi unghii roase, cu praf adunat sub ele şi mi-am aşezat ochelarii de soare pe nas. Am crezut că dragostea învinge totul, că învinge până şi moartea. Însă nu e adevărat. E o minciună. E cea mai mare minciună pe care mi-au spus-o.

Jur că te-am văzut azi acolo. Jur că mă uitam la tine amuţită de groază şi simţeam în parte fericire şi deznădejde convinsă că silueta din faţa mea ţâşnită ca din asfaltul fierbinte va dispărea. Nu era drept. Mi-aş fi dorit din toată inima să pot ţipa, dar în schimb am privit acel zâmbet frumos, capricios, cu părere de rău pentru ceea ce ai ai fi putut să fi acum. De ce mai erai acolo? Nu e oare de ajuns că m-ai părăsit deja?

Am întins o mână subţire vrând să te mângâi pe obraz. Am simţit distanţa aproape inexistentă şi vacarmul abia auzit. În masa de oameni te-am văzut doar pe tine, cu ochii albaştri, strălucitori, cercetându-mă.

La naiba, ne-am iubit. Tu m-ai iubit şi eu te-am iubit şi mă tot întreb de ce n-a fost această dragoste de ajuns. Nu mi-am luat niciodată rămas bun de la tine fiindcă am avut senzaţia că eşti cu mine peste tot, dar îmi pare rău că nu m-am deprins cu ceea ce înseamnă realitate. Îmi pare rău că nu pot să te mai văd. Trebuia să fii aici. Să îmi simţi respiraţia în ureche. Să simţi cum mă înec în hohote şi să îţi pui mâna pe spatele meu ca să mă calmezi. Să-mi zici că o să fie bine. Mi-e dor de tine. Mi-e dor de ochii tăi albaştri şi de felul în care mă aperi lăsându-mă să mă aplec pe braţul tău.

Vreau să îţi cer ceva, dragul meu. Am nevoie să faci ceva pentru mine. Am nevoie să mă aştepţi. Nu pot fi aşa pentru totdeauna. În locul acesta, în încăperea aceasta.

Am lăsat scrisoarea să plutească.

M-am scufundat şi eu în apa din cadă până ce nu m-am mai văzut în albul cremos. Am tăcut aducând un omagiu amintirii plăcute. Apoi am ţâşnit la suprafaţă împroşcând cu stropi de apă din părul lung peste tot în jur.