Contra focului de armă

Capitolul IX

Jaan se întinse în pat lângă Jasha, încolăcit în jurul lui. Unul din brațele soldatului puternic era sub gâtul satenului, oferindu-i astfel o poziție comfortabila și protectoare. Inspiră aerul nopții ușor rece de parcă ar fi fost ultimul, apoi îl expiră cu un gest atât de sexy încât neamțul i se năpusti peste buze și îi dărui un sărut plin de pasiune.

Întreaga partidă semănase într-un fel cu una de dragoste, nu în totalitate sex, dar gestul final al lui Jasha denotă faptul că acea unire a trupurilor de mai devreme nu fusese nimic special, ci doar o satisfacere a poftelor.

Rusul se ridică din pat fără să mai scoată vreun sunet, își luă hainele și se îmbrăcă de parcă îl chema datoria. Bău votka ce mai rămăsese în paharul de pe masă dintr-o înghițitură, apoi se făcu nevăzut pe ușă. Aerul de afară era surpirnzator de cald, ușor înăbușitor, dar acest lucru nu-l opri din a se trânti pe pământul rece și a privi cerul ușor înnorat.

Reuși să nu se gândească la nimic și să își limpezească mintea. Stătu minute bune acolo, până observă cum cerul căpăta o culoare roșiatică. Se ridică în capul oaselor și își lăsă privirea în jos, spre pietrele pe care se așezară câteva picături sărate. Bretonul lui ușor ciufulit fu cuprins de ambele mâini, frecându-și tâmplele cu buricele degetelor. Scăpă o înjurătură printre buzele uscate pe care nici el nu putu să și-o explice în acel moment. Urmară altele și altele, dar noroc cu mâna puternică așezată pe unul din umerii săi care îi opri exprimarea verbală a nervilor.

-Moi brat, șopti Jasha, întorcăndu-și capul și observându-l pe Viktor în picioare, care se așeză lângă el din două mișcări. Se intine pe spate, ținându-și brațele sub cap cu coatele îndoite, imitându-i poziția partenerului său.

-Iar dau de tine morocănos? Și eu care credeam că după partidă aia..., vorbi brunetul, tușind cu subînțeles.

Îi prinse palma lui Jasha și își duse degetele printre ale lui, simțind căldura pielii sale. Înghiți în sec și refuză să îl privească, știind că îi va fi prea greu să se abțină să stea locului. Spre surprinderea lui Viktor, șatenul reacționă pozitiv la atingerea mâinii și îi strânse palma în a sa, uitându-se spre cer.

-Al dracu să fiu, ce bun a fost! veniră într-un final vorbele roșcatului, continuând cu un râset în care își arcui colțurile gurii într-un mod destul de malefic.

-Păi... Ce pot să zic?! Mă bucur pentru tine. Sunt puțin gelos, dar mă bucur pentru tine.

În acel moment, începură amândoi să râdă. În spatele acelor chicote, se ascundeau altfel de gânduri, fie amare, fie foarte amare, dar căzuseră amândoi de acord, nonverbal, să nu mai aducă aminte de subiectul acela și să se poarte ridicol de neștiutori.

Cerul roșiatic de mai devreme se schimbă într-o pată de culoare albastră, presărată cu pufuri de nori pe ici, pe colo. În depărtare, vârfurilor munților împungeau ceața și o obligau să se ridice la cer și să lase văzduhul clar.

Viktor se încruntă spre orizont și își încordă privirea, încercând să înțeleagă contururile ce i se formaseră în fața ochilor. Nu se mișcau, nu erau tancuri și nici pe departe oameni, dar totuși era ceva acolo, pe câmp, care îi atrăsese atenția și îl făcea să stea neclintit și concentrat.

-Măi să fie, spuse imediat ce se ridică în picioare și își scutură pantalonii kaki. I-ați arma și hai să vedem ce mama naiba se află acolo, că tare curios sunt!

Coborâră amândoi pe stânci, iar în mai puțin de zece minute erau la baza dealului, în fața tranșeelor înconjurate cu sârmă ghimpată, pietre și cadavre. Era o imagine morbidă, dar se obișnuiseră deja cu acest ansamblu bolnăvicios. Pășiră printre stânci cu grijă să nu-și calce foștii camarazi în picioare, acum trântiți la pământ fără suflet.

Jasha strânse din dinți când văzu chipul unui rus malformat din cauza unui glonț ce îi străpunsese mandibula și fruntea. Gaura roșiatică scotea la iveală o bucată amestecată cu sânge închegat, praf și pământ. Nu erau doar ruși acolo, câteva uniforme nemțești împânziseră și ele pământul, iar trupurile neînsuflețite stăteau fie cu fața spre cer, fie adâncite de ploaie în pământul acum uscat și fără vlagă.

Roșcatul își dădu părul de pe fruntea presărată cu câteva broboane de transpirație și își îndoi genunchii, lăsându-se în jos spre un corp neimputernicit. Uniforma maro deschis îmbrăca trupul unui soldat neamț căzut la pământ. Una din mâini îi era întinsă deasupra capului, plină de sânge, iar cealaltă stătea vanitos pe pieptul străpuns de un alt glonț. Jasha observă că ținuse ceva strâns în mână, iar firea curioasă îl împinse să vadă ce se afla între degetele bărbatului mort.

O poză, două persoane, zâmbete, multă dragoste, fericire, chiar dacă protagoniștii purtau haine de război. Chipul unuia dintre ei se contura masculin în stânga fotografiei, iar în dreapta, un bărbat puțin mai scund se afunda în brațele lui.

Jasha rămase puțin pe gânduri, parcă blocat în timp ce analiza expresiile celor doi. Personajul mai înalt din poză înfățișa chiar chipul soldatului neamț căzut la pământ, iar celălalt era... Era chiar el.

Făcu ochii mari, se ridică în picioare și rămase câteva secunde cu un nod în gât și fără aer. Își simți picioarele cum i se înmoaie și pierde ușor controlul asupra propriului corp. În următoarele secunde, mintea îi era goală iar bubuitura puternică îi străpunse urechile ca un glonț asurzitor. Poza îi căzu din mână, iar doza imensă de fum și flăcări țâșni în aer ca o zeitate, desfășurându-se în fața lui ca un dans al morții. Nodul i se adânci în gât și simțea cum rămâne complet fără aer când realiză că pleznise pământul la mai puțin de zece metri în fața lui, iar Viktor dispăruse în fumul negru și înnecăcios.

Încercă să îl caute cu privirea, în timp ce se aruncă la pământ pentru a se feri de următorul atac. Cu o simplă privire, mai analiză o dată corpul neamțului mort de lângă el și îl trecu un fior rece, apoi se târî pe burtă până alunecă în tranșee. Nu rămase acolo ca un fricos, ci ieși după niște bolovani doar cu capul și privi spre locul cu pricină. Fumul nu dispăruse, se ridică mândru spre cer, corpurile neînsuflețite măcinau pământul, iar în spatele prafului ridicat din pământ se zărea o umbră.

Roșcatul strânse pușca și apăsă pe trăgaci, apoi se defini chipul lui Viktor printre firele groase de fum. Era prea târziu, apăsase deja, iar glonțul o luase la goană spre el.

Dacă I-aș putea cere să mi-l aducă înapoi, aș face-o cu orice preț, dar el nu mai e aici, nu va mai călca pe pământurile ăstea blestemate, pământurile care l-au înghițit. Măcar tu, Viktor, rămâi cu mine. Nu fugi și tu...