Trânti ușa în urma ei și plecă. Nu mai putea rezista. Tăcerea care lua locul țipetelor era și mai greu de suportat. O știa, o, da, era dureros de conștientă că în familia ei lucrurile nu mai mergeau de mult pe făgașul normal.
Relația, odată frumoasă, dintre părinții săi se deterioase atât de tare încât simțea deja ultimele picături de licoare evaporându-se pe fundul paharului de cristal. Vocile stridente nu mai puteau fi acoperite nici măcar de volumul ridicat al muzicii din căștile sale de cea mai bună calitate. Circul la care asista mereu fără voia ei o măcina ca o boală cronică pe interior.
Geaca de blugi părea prea subțire acum când frigul pătrundea prin material și-i ajungea foarte ușor până la piele înfiorându-se. Și-a strâns brațele în jurul său și a pășit mai departe pe trotuar.
Totul în jurul ei era absent. Nu vedea nici oamenii, nici peisajul, absolut nimic. Mintea îi era acaparată în totalitate de situația pe care o lăsase în urma sa. Problema cu care se confrunta nu era excepțională și nici ieșită din comun, probabil ca milioane de oameni se certau și se despărțeau zilnic, doar că nu toți aveau legătura cu ea. Nu mulți se interiorizau într-atât. Și nici nu-și dorea să fie o adolescentă tipică celor de vârsta ei. Ea nu avea să se plângă niciodată de faptul că viața îi oferea numai lămâi. Nici măcar nu-i trebuia limonadă. Avea să le savureze în modul ce mai natural posibil, fără nici un fel de îndulcitori artificiali.
O picătură de ploaie îi lovi rece obrazul și a ridicat capul spre cer. Gândurile i-au fost imediat distrase de teama că se apropia cu rapiditate o furtună. Exact asta ar mai fi lipsit! Trebuia să găsească un loc pentru a se adăposti.
Vântul începuse să sufle puternic zburlindu-i părul, liber, în toate direcțiile. Deși în mod normal își lăsa podoaba capilară să-i acopere mereu o porțiune considerabilă din față, de data aceea o enerva. Nu mai vedea nimic în calea sa și aproape că pășea orbește.
În ce timp ce se străduia să țină firele departe de ochii săi, ceva a lovit-o pe neașteptate direct în față. Era moale, suavă, fină. Era ea. Bohemia. S-a oprit în loc și a zâmbit.
A ridicat mâna să o prindă, să o simtă, să-i adulmece din plin mirosul, dar până și vântul răzleț se pusese împotriva ei. Floarea cărnoasă, deschisă și lăsată la îndemâna sorții și-a luat zborul pe aripile curentului de aer rece. A întors capul privind cu melancolie și cu un oarecare regret în urma ei. Oare unde o mai ducea destinul? Și fără să se gândească prea mult s-a întors pe călcâie și a plecat după ea.
Se strecura orbește printre trecătorii care își vedeau plicisiți de drum. Floarea, din ce în ce mai ciufulită, își continua fără nici o împotrivire calea spre o destinație necunoscută. Ea, Bohemia, o vrăjise cumva făcând-o să-și îndrepte picioarele spre urmele ei. Nu știa de ce era atât de captivată de acea plantă. Nici măcar nu-i plăceau florile în mod deosebit. Și cu toate astea ea o făcea să-și dorească să și-o însușească. Acum se considera cu acel drept. Floarea venise singură la ea. Prefera să creadă asta.
Nu înțelegea nici măcar de ce o numise Bohemia. Numele cu acea rezonanță nobilă îi scăpase pe buze din momentul în care i-a simțit atingerea catifelată. Nu cunoștea semnificația acelui cuvânt, dar nici nu o căuta. Un nou zâmbet i-a iluminat fața străbătută de stropii mici și înghețați care începuseră să cadă din ce în ce mai deși din bolta înaltă.
Se pierduse din nou în contemplare. Floarea se evaporase și ea o dată cu apariția cristalelor lichide
S-a oprit o clipă în loc să-și tragă sufletul. S-a aplecat sprijinindu-se cu mâinile de genunchi. Unde era? Și-a rotit, debusolată, privirea în jurul său. Nici măcar nu-și dădea seama pe unde se afla. Se făcea tot mai frig și mai ud. Și s-a îmbărbătat. Trebuia să continue.
