Proscrisul

5

-Tu prima.

-De ce? Tu primul.

-Kelly, nu fii copil! Știi mai bine cartierul tău decât îl știu eu.

-Sigur nu vrei să-mi analizezi fundul?

-L-am văzut deja, și nu mă dă pe spate.

Kelly se dezumflă complet, dar în momentul următor dădu în răscoale.

-Tu chiar ești o brută!

Hunter oftă, plictisit de tirada ei înțepătoare.

-Asta înseamnă că jumătate din populație este. Acum, taci și mergi.

Fără să mai aibă ceva decent de spus, Kelly îi întoarse spatele și privi zidul din fața ei. Din câte știa, acesta era construit din cărămizi și atingea cel puțin cinci metri înălțime. Îl escaladase doar odată, și atunci măsurarea nu intrase în lista ei de priorități. Fiind prima ei încercare de a trece dincolo de el, a număra pașii fusese ultimul lucru la care s-ar fi putut gândi în acele momente.

Ca și atunci, acum cerul era ușor înnorat, și la nord de ei se întrezăreau fulgere și din când în când, câte un tunet își croia drum până la ei. Erau însă slabe șanse să plouă. Căută cu mână gaura de care îi spusese Hunter mai devreme, și găsi o porțiune cu un diametru de aproximativ un metru, spartă în zid. Se aplecă și încercă să privească prin ea. Era greu de deslușit, dar acolo, la capătul ei, se întrezărea o lumină slabă, ce provenea cu siguranță de la unul din felinarele amplasate pe străzile din Heaven.

-Vezi ceva?

Întoarse capul și aprobă încet.

-Sigur vrei să merg eu prima?

-Da.

-Fie, oftă ea, și pregătindu-se să intre prin spărtură, se poziționă în genunchi și merse aplecată spre capătul celălalt, cu inima stând să îi sară din piept. Nu își putea explica de ce, din moment ce voia să găsească o cale de scăpare din mâna lui Hunter, îi era în același timp, teamă să nu fie prinși.

Se zgârie pe palme, și genunchii începuseră să o usture și ei, dar strânse puternic maxilarul și continuă să meargă. Îl simțea pe Hunter în spatele ei mai mult decât îl auzea, și nu putu să nu își dorească pentru o clipă să aibă și ea îndemânarea lui.

Oare prin câte întâmplări trecuse ca să aibă o asemenea destoinicie? Evită să mai privească în spate, deși asta își dorea cel mai mult. Ar fi putut paria că se află la nici o palmă de ea.

Prinsă în gânduri, uită să se mai uite și să încerce să mai deslușească pe unde merge, așa că în clipa în care simți o înțepătură puternică în genunchi, se opri în ultima clipă să nu scoată un geamăt de durere. Își mușcă buza și când un val de înțepături precedă un altul de flăcări, și ochii îi fură inundați de lacrimi. Se opri brusc, și făcu palmele pumni, pentru a învinge cumva durerea. Apoi, ceva o împinse din spate. De fapt, cineva. Hunter aproape că se prăbuși peste ea, și imediat începu să o certe. Pieptul său era acum coborât peste spatele ei, iar picioarele le erau încâlcite. Murmură un val de înjurături, și îi puse mâna pe umăr să o întoarcă. Atunci, ceva trosni sub el, un sunet de sticlă spartă, și el înjură din nou, mai violent.

-Te-ai tăiat? O întrebă, deși știa deja răspunsul.

-Da, șopti ea. Privi înainte, și văzu că erau abia la jumătatea drumului. Ăștia ce aveau de gând să facă, să despartă naziștii de evrei? Se întrebă mai mult pe sine, când constată cât de gros era zidul construit.