Proscrisul

3

O liniște mormântală domnea în jur. Era pe jumătate îngrozită, dar nu de întuneric, ci de lipsa activității. Respirând ușor, păși atentă, până se lovi cu mâna de ceva umed. Un perete. O stâncă umedă. Rece. Se cutremură. Era de parcă retrăia primele clipe de când fusese răpită. Doar că acum știa exact că nimerise într-o peșteră. Fiind primul loc pe care îl văzuse de când ieșise de pe poteca din pădure, i se păruse mai mult decât perfect. Acum însă, nu mai părea așa de sigur.

Din păcate pentru ea, întunericul nu reușea să ascundă mirosul de putrefacție din jur sau senzația că pășește pe ceva moale. Nici măcar nu știa dacă ar fi fost bine să spere la o sursă de lumină. Se temea de ceea ce ar fi putut să vadă în jurul ei. Inspiră adânc, ascultând sunetele nopții. Încerca să se pregătească pentru o altă repriză de mers tăcut, printre pericolele pădurii. Și trebuia să fie pegătită. Psihic și fizic.

Se întoarse, și privi afară din nou. Un covor albăstrui se distingea în negura nopții, și o făcu să zâmbească. Un petic de albăstrele găsiseră o cale de a prolifera atât de frumos prin toată acea răutate din jur. Ca un pui de căprioară înconjurat de lupi. Ceva atât de pur în atât de mult păcat.

Dintr-o dată, se auziră voci. Apăruseră de nicăieri, și o puseră imediat în gardă. Mătură cu privirea în jurul său, și își dădu seama că nu avea cum să se ascundă în peșteră. Nu cunoștea terenul și nici nu voia să îl testeze acum. Era într-o sălbăticie crudă. Ca pădurile virgine, nealterate de mâna omului. Din câte știa, putea da nas în nas cu animale ce ar fi ucis-o cu un efort minim.

Alegând între ele și oameni posibil înarmați nu îi făcea cu ochiul niciuna din variante. Atunci, ce să facă? Unde să se ducă?

Dintr-o dată, sprintă pe aleile înguste, până se afundă într-un pâlc de copaci. Fugi, lovindu-se de crengi, de cioturi vechi, se împletici și aproape căzu când privi în spate și concomitent auzi și un "hei, stai acolo!" neclar, greoi, de parcă persoana care o strigase depășise cu mult limita alcoolului.

Nu se opri. Continuă să fugă, în neștire, până spera că avea să scape. Trebuia să scape. Dar începuse să obosească. Auzea pași în urma ei, aproape la fel de rapizi ca ai săi. Păreau să fie doi bărbați, dacă se lua după vocile și pașii greoi, dar hotărâți.

Acum era de-a dreptul terifiată! Dar nu descurajată. Nu. Fusese oarecum pusă la zid de Hunter, de prezența lui, dar acum că scăpase de acolo totul se arăta mai luminos ca niciodată. Era hotărâtă să ajungă acasă. Continuând să fugă, duse mâna la piept, și respiră ușurată când găsi acolo crucifixul.

Un singur pas în plus și a știut că e afundată în probleme. Sărise din lac în puț. La propriu. Și de data asta, nu mai avea cine să o salveze. Privi în urma ei, și aproape că gemu de frustrare când văzu că nu mai exista cale de întoarcere. Ajunsese pe plajă, și pădurea părea acum un cimitir negu și amenințător. Ceva îi vâjâi pe la ureche, și o făcu să tresară. Era întuneric beznă, nu se distingea absolut nimic. Se auzea doar respirația ei asociată cu bătăile inimii din timpane. Își duse mâna la piept ca să se liniștească. Și ce dacă nimerise într-o văgăună, mai mizerabilă ca cea din noaptea trecută?

Ridică privirea și zări stelele la fel de luminoase ca noaptea trecută. Doar că de data asta ele nu îl mai aduceau pe Hunter. Se strâmbă la gândul ăsta. Faptul că seara trecută o salvase, nu o făcea să mai spere la aceeași șansă. Nici măcar nu își dorea asta. De fapt, era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit. Încercă să se decidă ce să facă mai departe. Încotro ar fi trebuit să meargă? Nu învățase niciodată să citească stelele pentru ghidare, și uitase și cum ar fi trebuit să se ghideze după mușchi și licheni ca să o scoată la capăt.