At Least Last

Capitolul 2

-Tu canti la cafenea, nu-i asa?

-Da, eu.ii spun intorcandu-ma spre el pentru a-l putea privi mai bine. Era chiar chipes

-Lucas, imi spune el zambind

-Ioana, ii spun scurt incercand sa par indiferenta.

-Cum? ma intreaba el confuz

-I-OA-NA, ii spun eu razand cu pofta

-Ioana?, incearca el sa imi reproduca numele

-Da. E bine...

-Ma bucur sa te cunosc!

Eu nu ii mai spun nimic, doar ii zambesc scurt, nesemnificativ.Deodata, telefonul imi suna in buzunarul paltonului si cand il scot observ ca e Mark.

-Unde esti?, il intreb

-Ona, scuze. Nu pot ajunge!

-Cum adica nu poti ajunge? Ai innebunit? Faci misto de mine? Miscati fundul aici!

-Nu pot! Alex si-a rupt mana trebuie sa il duc la spital. Am vorbit deja cu baietii o sa cantati fara mine.

-Bine, ii spun si ii inchid

Ma ridic rece de pe banca si dau sa plec insa vocea lui Lucas ma intrerupe.

-S-a intamplat ceva?, ma intreaba el ingrijorat

Ce te intereseaza? l-am intrebat eu in gand

-Nu. Trebuie sa ajung la cafenea, ii spun cat de calm am putut

-Putem sa mergem impreuna... imi spune el si se ridica de pe banca.

Tipul asta are probleme? Intai se pune pe banca cu mine si se prezinta subit iar acum, ma mai si conduce la cafenea. In fine, ne indepartam impreuna de bancuta din lemn si ne indreptam spre cafenea. Drumul a fost extrem de scurt. Drum in care niciunul dintre noi nu a spus un cuvant. Asta, am apreciat. Imi place cand oamenii sunt tacuti atunci cand ma vad suparata sau nervoasa. Un pampalau ar fi taraganat intruna, scotandu-ma din sarite. Ajunsi in fata cafenelei, ii spun ca eu o iau prin spate si asa am facut. Am deschis usa "cabinei" mele si am imbracat o rochita alba destul de frumoasa , mi-am pastrat botinele negre si mi-am pus pe mana dreapta o bratara cu pietricele, neagra. Nici nu m-am sinchisit sa ma uit in oglinda, am iesit si i-am vazut pe baieti, asteptandu-ma. Am urcat imediat pe scena si ne-am inceput programul artistic. Am cantat mai multe piese lente in care eram acompaniata de clape si ici colo de tobele lui Oliver. In timpul reprezentatiei l-am observat pe Lucas asezat la o masa mai indepartata. Era singur si avea un pahar de apa plata in fata. M-a surprins putin pentru ca am crezut ca el plecase imediat ce eu am intrat in cafenea, dar se pare ca nu a facut-o. A ramas sa ma asculte. Ma rog, pe mine si pe baieti. In timp ce cantam melodia lui Katy Perry, "Unconditionally" ni s-au intersectat privirile, lui aparandu-i un zambet timid pe fata. Ne priveam ochi in ochi parca vrajiti unul de celalalt. Eu chiar eram vrajita... vrajita de ochii aceia superbi, mari si stralucitori. Ma pierdeam pur si simplu in ei. Desii masa lui era intr-un colt mai intunecat, il vedeam perfect. La un moment dat, prinsa in acel schimb de priviri am incurcat versul melodiei, oprindu-ma. Ma desmeticesc repede si ma uit la baieti spunandu-le un "Scuze!" in soapta. Am reinceput melodia de unde ramasesem, de data asta fara sa il mai privesc. Ma distragea pur si simplu iar eu imi doream sa duc concertul asta pana la capat, la fel de bine ca pana acum. A fost prima oara cand eu si Lucas am comunicat. Chiar daca nu ne spuneam nimic, am inteles absolut tot.

Concertul s-a terminat doar dupa o ora, deoarece urma ca in cafenea sa fie o petrecere privata. Stiti voi, din aia de fitosi. Desi nu consider ca localul e unul foarte pretentios, am inteles de la barman ca se da un fel de petrecere a burlacitelor. Nu m-am suparat deloc, din contra. Ajungeam si eu mai devreme la camin unde puteam sa mai vorbesc cu Jasmine. Saraca de ea, cred ca e foarte ranita...