Melania

Dintre dealurile verzi soarele se căznea să se ivească într-o dimineaţă udată de rouă. Vântul cuprindea aleile în drumul său şi îmbrăţişa casele ţărăneşti, simple ocolindu-le. De cum presimţi discul de foc înaintând Melania se deşteptă fără să simtă oboseala din pricina emoţiilor; astăzi era ziua cea mare, bărbatul ei urma să plece într-o călătorie lungă şi periculoasă din cauza căreia avea coşmaruri şi pentru care păstra un pliculeţ cu sare sub pernă pentru noroc. Azi avea să o lase pe ea stăpână o perioadă nelimitată de timp peste casa şi ograda lor modeste.

Trase adânc aer în piept şi se roti pe partea cealaltă ca să privească la alesul ei. Era un bărbat cu chipul rotund şi trăsături nordice; părul blond şi-l purta lung, prins într-o coadă când ieşea în oraş, iar ochii înveliţi de pleoapele albe erau de un albastru mai senin decât cerul. Sub aşternutul schimbat săptămâna trecută Melania putea să intuiască trupul singurului bărbat pe care l-a iubit vreodată;  în visele ei cele mai dulci nu putea să bântuie altă statură decât a lui şi nicio îmbrăţişare nu era mai aprigă ca cea de dinainte să se coboare din pat. Asta era, pesemne, o dovadă incontestabilă a iubirii sale.

Închise ochii şi inspiră adânc, cu un sentiment de reculegere forţată; intenţiona să fie puternică şi înţeleaptă, nu putea să se lase pradă emoţiilor acum când soţul ei avea cea mai mare nevoie de ea.

Degetele îi căzură pe parchetul rece din noapte şi se înfiorară. Merse încet, grijuliu să nu îl trezească şi îşi îmbrăcă halatul peste cămaşa de noapte apoi coborî la bucătărie. Pentru că se mişca la fel de repede ca o furnică în muşuroiul ei tăie pâine, încălzi un ceai şi făcu câteva sandvişuri în doar câteva minute apoi, din nerăbdare, fugi şi verifică dacă bagajului îi mai lipsea ceva. Nimic. Ce ar mai fi putut să facă până bărbatul se trezea?

Nervozitatea nu îi dădea pace aşa că se decise să facă o scurtă plimbare prin împrejurimi până când el se va fi trezit. Nu putea să dureze mai mult de un sfert de oră, îşi spuse, şi ieşi în halat să hoinărească ca un câine care se plimbă în cercuri în ţarc aşteptându-şi stăpânul să-l hrănească. Câmpiile lungi, lipsite de oameni şi despre care-şi putea închipui că erau virgine îi inspirau o melancolie de care era dependentă. Ar fi putut să meargă cu orele prin iarbă, întâlnind doar vaci sau capre în drumul ei, fericită că nici ţipenie de om nu îi iese în cale. Singurătatea, după soţul ei, era al doilea lucru favorit din întreaga sa viaţă monotonă şi lipsită de evenimente importante. Melania, de când se făcuse de-o şchioapă, nu fusese la vreo nuntă, botez, petrecere sau serată. Aglomerările de oameni îi displăceau şi singurele pe care le suporta erau duminicile de la biserică şi sâmbetele când primea pe cineva din când în când. Soţului ei îi displăceau obiceiurile de pustnic sau de sfânt (cum glumea el din când ca să stingă ceva din sufletul amărât al Melaniei), dar cu toate astea nu putea face multe împotriva lor pentru că balul cu forţa nu-i plăcere. Se conforma şi nu vorbeau niciodată despre asta, considerându-l un subiect delicat şi despre care, la urma urmei, nu ar fi avut prea multe de spus. El îşi avea serile de bridge cu băieţii, se plimba oriunde era invitat singur, închipuindu-se burlac, iar apoi se întorcea la normalitatea şi stabilitatea pe care Melania i le oferea. Într-o bună zi i-ar fi plăcut să poată locui trei sau chiar mai mulţi în aceea casă şi avea şi un plan de construcţie a maxim două camere în plus în caz că binecuvântarea s-ar fi ivit. El nu era un om care să piardă ceva din vedere şi reuşea întotdeauna ce-şi propunea, toate în limita protejării căminului - bineînţeles şi mai ales. Însă starea de sănătate a Melaniei îi interzicea acesteia să aibă copii; medicul o declarase sterilă după ce-şi implantase singură un cuţit în cavitatea abdominală, cu mulţi ani în urmă. Şi despre asta alese Melania să nu vorbească; în fapt, nici ea nu ştia de ce o făcuse, nu avea nimic suficient de grav sau serios împrejurul ei la vremea aceea care să o determine să comită un asemenea gest nebunesc. Din perioada aceea îşi amintea că tocmai se apropia pubertatea de sfârşit şi ceva îi spusese că nu trebuie să aibă copii, aşa că făcu cum ştiuse mai bine să îndeplinească asta. Aşadar nu ar fi fost vorba despre o sinucidere (sau o încercare), ci de un impuls dement. Era o minune că încă mai era în viaţă.

Peste ce aproxima că ar fi fost un sfert de oră Melania se întoarse în casă.

Fusese şocată să afle că de fapt se plimbase mai bine de un ceas, dar nu înţelegea cum ar fi putut să piardă aşa dintr-o dată noţiunea timpului. Fusese îngândurată, ce-i drept, dar asta era prea de tot. Nu apucase să-şi ia la revedere de la soţul ei şi găsise masa strânsă; ca de obicei, se îngrijise de tot înainte să plece. O rănise faptul că nu o căută sau nu strigă după ea înainte să plece. Asta era tot ce însemna ea pentru el? Atât însemnau patru ani de căsnicie şi iubire? Melania înghiţi în sec neputând să-şi controleze emoţiile şi-şi aminti ce avea de făcut de acum încolo: să-i aştepte întoarcerea şi să sufere ca o prinţesă castă toată acea perioadă. Îşi imagină întoarcerea lui aproape eroică, ca a unui ofiţer de pe front, doar că mult mai glorioasă şi împopoţonată de artificii şi şampanie. Certitudinea că timpul o va ajuta să-i ierte mica abatere o făcu să se gândească şi mai apăsat şi entuziast la reîntoarcerea lui şi la cât de dulce îi va fi primul sărut. Se va simţi la fel de tânără ca în urmă cu patru ani şi pentru câteva momente vor pluti în afara timpului şi spaţiului, într-o uniune divină. Când bărbatul ei se va întoarce, o va face aducând cel puţin fântâna tinereţii, de asta era sigură.

În cele câteva zeci de secunde cât avu această reverie stările ei se schimbară aşa des că atunci când deschise ochii lumina o orbi şi braţele îi tremurau de emoţie şi oboseală. Iubirea e un lucru greu până la urmă şi puţine suflete ajung să o înţeleagă aşa cum o făcuse el pe ea să priceapă. Un nivel atât de înalt de apropiere nu îl atingi lângă oricine şi Melania era mândră de iubirea ei.

Curăţă din nou masa pentru că nu ştia ce altceva ar fi putut să facă şi împinse şi mai bine scaunele la locul lor. Îi era drag să se atingă de aceleaşi suprafeţe pe care bărbatul ei le atinsese cu doar câteva minute în urmă. Se resemnă din nou pentru că asta era singura formă prin care-l putea avea aproape şi-n acelaşi timp se întrebă dacă şi el îi duce dorul la fel de mult. Un fior o trecu din cap până-n picioare, înţepenind-o deasupra mesei, cu o mână pe scaunul din capul mesei şi cu una-n aer când îşi aminti căutătura lui pătimaşă pe care-i plăcea să creadă că doar ea o cunoştea; cu siguranţă că-i duce dorul, ce prostuţă!

Munci mai cu spor şi din dorinţa de a mulţumi şi plăcea, curăţă toată casa, de la un capăt la altul, temându-se că bărbatul ar putea apărea în secunda următoare în prag, gâfâind de oboseală, întors să-şi ceară scuze că nu o îmbrăţişase de rămas-bun. Imaginea o făcea să zâmbească în timp ce spăla pe jos, ştergea praful şi făcea hainele.

După atâta muncă seara căzu ruptă de oboseală în patul de două persoane şi în câteva minute adormi oftând, cu capul greu de vise şi dorinţe, mintea unei femei inteligente care intuieşte că îi lipseşte ceva.