Moartea Pasiunii

Capitolul 1

Capitolul 1

Dominic Bouvard

Am văzut lucruri îngrozitoare până acum. Mama mi-a povestit despre cele patru. Știu că vin din diferite dimensiuni, știu că vor fi atât de diferite una de cealaltă, știu că eu cu fratele meu va trebui să le ajutăm să-și atingă scopul.

Dimensiunea noastră este una cât se poate de normală după părerea mea. Nu avem vreun vulcan radioactiv pe lângă casă, nu avem vreun râu de sânge sau vreo insulă de gheață. Cei ce trăiesc alături de noi nu am șapte capete sau un al treilea ochi. Aici vor fi în siguranță, pentru o perioadă.

Mama mea, Ariadna Bouvard, este una dintre înțelepte. Ea a fost cea care mi-a spus de ele. Se spune că sunt războinice, că sunt niște femei puternice, se spune că furia lor e necruțătoare.

Știu că trebuie să vină în câteva zile, poate ore, poate săptămâni. Nu este nimic sigur.

***

"Dormi veșnic somn îmbălsămat

În beznă și-n uitare,

Dormi că ți-a mușcat buzele

A morții sărutare." – Mateiu Caragiale

Într-o poziție dominatoare, prima războinică mă privea fără expresie. Înaltă, cu un păr de culoarea mierii. Ochii frumos alungiți, de culoarea coniacului. Riduri mărunte în colțurile ochilor și curba precisă din buza inferioară cărnoasă. Încadrate într-un maxilar delicat, continuat de un gât subțire, la baza acestuia, chiar între clavicule, un cristal albastru. Un corp potrivit acoperit de o armură. Mâinile acoperite de sânge, în cea dreaptă ținând o lance.

Mă întorc la acei ochi ce îmi dau o stare ușoară de amețeală. Mă prinde analizând-o și-mi zâmbește seducător.

Și acesta este doar începutul.

***

Îmi mut ochii derutați spre ai săi, încercând cu disperare să găsesc în ei o urmă de umanitate, de compasiune, dar tot ce văd este pură răceală. Din pură dorință, ochii mi se închid alene, lăsându-mă purtat de un vis frumos. Ochii mi se deschid brusc când simt cum degetele sale alunecă lent de-a lungul obrazului meu nebărbierit, trasând linii de fierbințeală până în dreptul buzelor mele întredeschise și tremurânde. Cu o curiozitate nefirească, degetul ei mare îmi conturează buza inferioară.

Poate că asta e dovada că în sfârșit mi-am pierdut mințile sau poate, doar poate senzația este mult prea captivantă ca să-mi stea mintea și la altceva. Un geamăt înăbușit îmi scapă printre buzele strânse când buzele-i lacome se lipesc de pielea sensibilă a gâtului meu. Mă întind după mai mult, dar ea se depărtează râzând și dispare ca prin vis.

Oh, creatură superbă ce mă faci să simt?

Ea este răul meu necesar.

Ea este cel mai pur rău pe care l-am văzut vreodată.

Ea este leacul nemuririi mele.