Otravă-i atingerea buzelor tale, pielea freamătă cânturi de dor, pierdută-n amintiri, caut ieșirea din labirintul morții. Aievea, zăresc frânturi de vise ca păsări-stol învăluie cerul. Ce mă-nconjoară nu e lumină, nici întuneric, dar e tortură. Ochii sunt negri și fața e albă, fantoma colindă pădurea cea verde. Privesc creatura ușoară ca pana, demon ce-aduce cu el depravarea.
- Tu, copil al sorții, dă-mi a ta viață, căci timpul se scurge, mi-e greu să respir. Alungă-mi păcatul, preschimbă-te în înger, lumina veghează și inima-mi plânge. Devino stea, călăuză să-mi fii, rogu-te, fată, mă vei iubi?
Crengile mi se agață de haine, tăcerea-mi surzește simțurile. Alerg prin pădure, călăul să-mi pierd. Frigul îngheață căldura, goală umbră a societății depravate, cad. Totul este început și sfârșit, iar sfârșitul e aici pentru mine. Suflet pustiu eliberat din închisoarea trupului, bântuie căutându-și întregul. Moarte pentru moarte, veninul întunecă totul, plăcerea dispare, ploaie vindecătoare venită în rafale târzii. Leșul se metamorfozează, devine câmp de maci rubinii ce ard. Văpăile lor îmi încălzesc sufletul tiran, carbonizându-se odată cu petalele lor.
YOU ARE READING
Raze de Lună - Cele douăsprezece ecouri ale lumii
Short StoryLumina îmbracă întunericul, iar moartea capătă contur sfârtecând amintiri. Sute dintre ele ca fluturi atrași de jocul flăcărilor, dispar în neant, arzând de vii. Douăsprezece ecouri prevestesc suferința, douăsprezece cântece preamăresc moartea. Luna...
