Istoria Unei Iubiri De-o Viață

6. O plimbare ajunsa doar intenție

- Noapte buna și ție! îi urez eu, iar apoi mă pregătesc sa dau piept cu furtuna (adică cu mama).
Intru în casa ușor, sperând sa nu își dea nimeni seama ca am ajuns, dar nu am eu norocul ăsta. Fix în hol e mama incruntata și cu brațele încrucișate și mă privește supărată:
- Unde ai fost până la ora aceasta? Imediat luam cina și tu nu ti-ai făcut partea de treburi și nici temele!
- Am avut un accident în drum spre școală. Și am întârziat și a trebuit să stau sa îmi scriu lecțiile și sa rezolv niște probleme, îi spun eu.
Dar mama nu mă aude. La cuvântul accident s-a blocat și mă privește țintă și aproape plânge. Oare ce i-am făcut?
- Sunt bine, mama. îi spun sperând ca o sa se uite la mine și nu o sa mai fie așa de speriată.
Intr-un final se uita și când își da seama ca sunt bine și nu am nimic, mă strânge în brațe mai sa mă sufoce și îmi spune bucuroasă:
- Ce spaimă am tras! Nu știu ce e cu mine! Bine ca nu ai pățit nimic. Dar ce s-a întâmplat de fapt?
- Poi eu am mers repede spre școală și am intrat într-un stâlp și m-am lovit la nas și mi-a curs sânge și apoi a apărut Jonas și mi-a dat un șervețel și apoi era târziu și am mers amândoi la școală și era târziu și profesoara a spus sa stau după ora și mi-a dat de scris și de făcut probleme, spun eu dintr-o suflare.
- Bine. Stai calma ca nu se prăbușește lumea, îmi spune mama zâmbind în timp ce eu gâfâi cu putere.
Se pare ca mă speriasem degeaba și mama nu era supărată pe mine.
Dar probabil va întrebați de ce a reacționat așa de exagerat accidentul. Răspunsul e pentru ca ea si-a pierdut amândoi părinții într-un accident de mașină pe când avea douăzeci și șapte de ani. Și de atunci e terorizată de accidente și spitale și alte lucruri de genul acesta. Nici mie nu îmi plăcea boala și suferinta, dar am învățat ca toate sunt în mâna lui Dumnezeu și ca nu are rost sa mă îngrijorez. Deși eu tot mă îngrijorez, dar măcar nu sunt așa de speriată. Și mama e mai bine acum, dar îi e greu. Trăiește tot mereu clipele acelea îngrozitoare și suferă mult, deși durerea nu mai e chiar atât de adâncă.
Deci speram sa scap ușor pe baza faptului ca mama era ușurată sa vadă ca sunt bine.
- Haide la masă, îmi spune ea. Deja au ajuns tata și James.
Ne punem cu toții la masă. După rugăciune, începem sa mâncăm cu toții, în timp ce mama, tata și James povestesc. Eu sunt visătoare, ca de obicei, și mă gândesc cum sa le spun despre invitația lui Jonas.
Taifasul lor îmi face bine și parcă mă liniștește, dar abia atunci când masa e gata îmi dau seama ca nu am spus absolut nimic.
Încep sa strâng masa și sa spăl vasele, iar mama vine sa mă ajute.
Clar, acesta e momentul sa îi spun de invitație. Nu aștept sa înceapă ea, ci o întreb nerăbdătoare:
- Mâine avem multa treabă? As vrea sa merg la o plimbare seara.
- Nu, nu avem multă treabă....spune mama, dar se simte un dar nerostit în vocea ei, așa ca încep sa am o presimțire urâtă de tot în ceea ce privește această plimbare. Si inevitabilul dar urmează:
-Dar ma tem ca după aventura de astăzi o sa îți prindă bine o zi acasă (adică nu ai voie, dar spus intr-o maniera frumoasă).
- Ok, oftez eu. Știu ca nu am cum sa mă împotrivesc și abia acum îmi dau seama ca eu chiar îmi doream sa plec la plimbare cu Jonas.
Așa ca îi spun mamei noapte bună pentru ca deja eram gata cu treaba și mă închid la mine în camera sa îmi termin temele pentru a doua zi. Nu erau multe și l-am terminat repede. Apoi am început activitatea mea preferată adică visatul cu ochii deschiși. Mă gândeam cum o sa merg a doua zi la școală și cum o sa știu problemele de la chimie și cum o sa mă plimb cu el, până când m-am dat seama ca eu doar visam. Și ăsta m-a durut pentru prima dată. Nu credeam ca eu chiar îmi doresc această plimbare, dar ceea ce simțeam afirma contrariul.
M-am rugat și am citit din Biblie.
Dar nu mă simțeam prea bine. Așa ca am început sa mă rog cu tărie în gând: Doamne, fă Tu ce vrei. Nu vreau sa fiu rănită și sa mă doară inima. Mai bine putina durere acum decât multă mai târziu. Parcă am simțit o pace și m-am pus la somn.
A doua zi, m-am îmbrăcat repede sa plec la școală. Mi-am luat sandvișul și am pornit. Nu știu ce speram, dar când am ajuns la poarta scolii și l-am văzut pe Jonas, mi-am dat seama ca exact pe el îl așteptam. Nu știu cum e posibil sa îndrăgești pe cineva atât de repede, dar cert e ca se poate. Deci, oficial, cred ca m-am îndrăgostit. Dar nu am de gând sa îi spun asta.
Mă îndrept spre el și îl aud:
- Neata, Ruth. Ce mai faci?
-Neata. Bine. Tu?
- Bine și eu. Cum rămâne cu plimbarea?
- Îmi pare tare rău, dar nu am voie sa vin. Poate altădată, îi spun eu cu sincer regret.
- Nu e nimic. Ce zici de mâine? mă întreabă el cu un mic zâmbet timid.
- Trebuie sa vorbesc cu mama, din nou, îi spun eu.
- Bineînțeles. O sa mai aștept o zi? Deci care e?
- Care e ce? mă uit la el ca și cum vorbește chineză.
- Haide. Nu se poate sa fi uitat. Care e cifra de pe săptămâna aceasta?
Oh. Abia acum îmi amintesc de promisiunea mea de aseară.
Deschid gura sa spun 0, dar se aude clopoțelul. Deci îi spun rapid:
-E 0. Ne vedem mâine.
- Bine. Pa. Sper sa poți veni, îmi spune în timp ca ne grăbim fiecare spre clasă. Abia aștept să ajung acasă și sa îi spun mamei. Sunt sigură că o să îmi dea voie. Deci prind aripi spre sala de clasă și spre ora de chimie.

Și ora de chimie și ziua plimbării eșuate urmează în capitolul următor. :-D:-D