Terapie cu Walter

Aiden

    Lipsa memoriei era singura armă pe care o aveam la dispoziție. Și din păcate o foloseam împotriva mea. Deși mă luptam din rărunchii sufletului să o gonesc, ea tot mai vie mă învăluia în neștiință.
Speram să aflu cine era și ce contribuție a avut la viața mea. Și mai ales, motivul pentru care m-a indus în obscuritate.
Așa că, deși refuzam să vorbesc cu oricine altcineva despre mine, cea din trecut, mă îndrept sfioasă către casă. Aveam de gând să îi ofer toată atenția mamei, care cred că a fost crunt răvășită în perioada aceasta.

- Mamă? întreb din pragul ușii de la bucătărie și zâmbindu-i timidă.
- Da, scumpo. S-a întâmplat ceva? mi-a zâmbit înapoi în timp ce își stergea mâinile cu un prosop de bucătărie.
Fața ei senină și blândă însoțită de simpla ei prezență, mă făcea să-mi doresc cu ardoare să-i sar în brațe și să-i spun cât de mult mi-a lipsit, dar o parte din mine nu-mi credea sufletul.
Poate că sunt pe drumul cel bun. Poate că prin sentimente o să-mi recapăt toate amintirile.
- Cred că ar fi mai bine dacă mi-ai povesti câteva din evenimentele mai importante din viața mea.
- Oh, cu ce să încep, draga mea? și s-a așezat făcându-mi semn să mă așez și eu.
- Pentru început, aș vrea să-mi spui dacă am avut iubit..
Zâmbetul sincer s-a transformat într-unul trist dispărând tot mai mult.
- Da, ai avut.. a zis pe un ton ezitant.
- De ce am avut? Ce s-a întâmplat?
- Din păcate, v-ați despărțit recent și mi-ai ascuns motivul. Era o zi de Joi. Când ai terminat orele ai venit supărată, ți-ai aruncat ghiozdanul și ai plâns mult..
- Oh.. Sper că a meritat.
După un moment de tăcere, i-am mărturisit confesiunile ce mă îngrijorau.
- Simt că toți oamenii din jurul meu mă mint, mamă. Mă simt înnebunită, pur și simplu, de felul atât de dubios în care se comportă. Vreau un amărât de sprijin, o înțelegere.
Lacrimi îmi inundau ochii, timp în care mama îmi mângâia mâna și îmi încălzea întreg universul rece din interiorul meu.
- Vreau să plâng de multe ori și nu știu de ce.. Nu mă înțeleg.
- Poți fii sigură că eu te voi ajuta cu toată puterea mea să te regăsești. N-am să te las nici o clipă. Nu.
Mi-am așezat capul înfierbântat pe pieptul atât de familiar al ei. Până și parfumul i l-am recunoscut. Era de neconfundat.
După ce m-am potolit puțin cât să fac față la un alt adevăr trist, am întrebat-o cu mai mult curaj:
- Și tata? De ce nu stă cu noi?
- Ne-am despărțit când aveai 13 anișori. A fost inevitabil, scumpo, sper să nu mă judeci, dar ne întâlnim cu el. Mereu ne sfătuim în legătură cu tine. Rămâi prioritatea noastră, deși nu mai suntem o familie propriu-zisă.
- Nu intenționam să te judec. Și mă bucur că nu trebuie să-i sufăr lipsa. Poate că suntem un caz chiar fericit.
- Așa mă gândeam și eu, și i-a revenit zâmbetul.
Mi-am șters lacrimile și încercam să gândesc pozitiv în toate privințele. Îmi găseam sprijin în spusele ei. În speranțe.
Într-un fel mă simțeam îndatorată să clarific situația cu băiatul acela și dorind să aflu mai multe despre el, am insistat în subiect eliminându-l pe cel cu tata:
- Bănuiesc că de asta m-ați și dus la psiholog.
- Cu siguranță. Amândoi am hotărât că ți-ar fi mai bine așa. Nu voiam să suferi și să nu ai niciun refugiu. Măcar până îți dai seama că poți vorbi la fel de liber cu mine ca și cu un psiholog.
- Acum înțeleg..
M-am ridicat să plec buimacă spre camera mea, dar mama mi-a spus cu jumătate de glas:
- Îl cheamă Aiden. E din Anglia.
Brusc m-am oprit. În fața mea parcă s-au derulat un șir de întâmplări greu de priceput. Și mi-a venit în minte imaginea băiatului cu care m-am întâlnit astăzi.
- Unde locuiește?
Resemnată la întrebarea mea, a luat cheile din geanta pusă în cuier și m-a întrebat:
- Vrei să te duc eu?
Am zâmbit clătinând afirmativ din cap. O simțeam așa de aproape și binevoitoare. Clar o iubesc.

Pe drum, în timp ce conducea, mi-a strâns mâna și m-a privit cu o profundă iubire. Eram așa de fericită când mi-am găsit sentimentul de pace, în sfârșit, în acea privire atât de alintătoare.
Apoi, cu mândrie mi-a spus că în timpul liber desenam și mi-a promis că îmi și arată câteva dintre "operele" mele imediat ce ajungem acasă.

- Vrei să mergi la el? mi-a spus când am ajuns în fața casei lui.
Și a oftat parcă nevrând să-mi mai dea drumul la mână.
- Promit că revin repede.
Din pașii mei nesiguri și din sentimentul de teamă, mi-am dat seama că nu voiam cu adevărat să vorbesc cu el, dar trebuia. Nu mai voiam să trăiesc în minciună.
Am îndreptat pumnul format ca pentru a ciocăni la ușă și am bătut de tipicele 3 ori. Bineînțeles că a durat mai mult decât mă așteptam, dar până la urmă a decis să deschidă cineva.
Deodată, în fața mea a apărut un băiat destul de asemănător cu cel cu care mă întâlnisem mai devreme, doar că acum era într-un tricou alb, cu părul răvășit, iar lumina de afară îi scotea în evidență cearcănele adânci, aproape vineții. Ochii căprui erau acoperiți de pleoapele adormite, însă când m-au zărit, și-au schimbat alura de relaxare părând mai alerți.
Am tușit să-mi dreg glasul și părând străină în tot ceea ce îl privește am spus în cele din urmă:
- Aiden?
- Eu sunt..
- Mă bucur. Dacă nu te deranjez, te superi dacă aș intra să vorbim puțin?
- Despre? a întrebat rece.
- Despre motivul din cauza căruia nu mai suntem împreună. Nu știu dacă ai aflat, dar am avut ceva probleme de memorie în ultima perioadă, am încercat eu să destind puțin atmosfera tensionată.
A râs ironic și m-a privit superior.
- Am treburi mai importante. Poate afli din altă parte.
Vrând să închidă ușa, mi-am ieșit complet din minți, m-am opus ușii ținând-o deschisă și am ridicat considerabil tonul, vorbindu-i printre dinți:
- Ascultă-mă. Nu am venit aici să te fac să te simți prost sau ceva. Voiam doar să-mi aduc aminte de ce am acceptat să investesc sentimente într-o relație.. ei bine, cu un idiot ca tine.
Și am plecat fără să mai privesc în urmă. Probabil că nu am înțeles în totalitate de ce era așa, dar știam clar că nu îmi permit timp de pierdut pentru el.

Mi-am trântit nervoasă spatele de scaunul din față a mașinii și aproape plângând, i-am spus mamei că nu mai vreau să încerc. Pentru ce? Oricum nimănui din viața pe care o aveam nu-i păsa cu adevărat de mine. Nimeni nu era dispus să mă „repare" așa cum speram.
Dar mama mă înțelegea.
Și când credeam că-mi lipsește o parte din corp, ea încerca să mi-l completeze. Ochii cristalini își reflectau adorația în inima mea atât de pur..