Pe Urmele Pericolului

Prolog

Există o întrebare pe care fără dubiu cu toții ne-am pus-o și vom continua să ne-o punem adesea, mai ales în momentele dificile ale vieții noastre.

De ce eu?

De ce mie mi se întâmplă totul? Cu ce am greșit să merit asta?

Ne punem des, ca oameni, aceste întrebări și niciodată nu primim un răspuns sau o explicație cât se poate de scurtă, de-ar fi și aia, a vieții noastre. Ce frumos ar fi... Să-ți poți înțelege viața și să-ți poți argumenta deciziile fără dubiu și rețineri.

Însă, explicația propriei vieți nu o ai și nici n-o dobândești de-a lungul timpului deoarece privind în trecut, întotdeauna îți vei pune cealaltă întrebare care bântuie gândurile unui om, "ce-ar fi fost dacă?". Și trăiești cu regrete și nedumeriri, neînțelegând ce cauți tu pe acest pământ și care îți e rostul cu adevărat. Sau poate sunt doar eu cea care se torturează cu astfel de întrebări, tipa haotică de șaptesprezece ani a cărei vieți îi este propriul iad.

Clișeic, nu? O altă adolescentă neînțeleasă ce dă vina pe viață.

Măcar de-ar fi așa. Iadul meu e diferit. E o rutină zilnică ce mereu se termină la fel, cu mine plângând șiroaie și punând aceeași întrebare continuu "...de ce eu?"

Și poate merit asta, pentru că în momentul de față o iau de la capăt, pregătită să îndur ce mă așteaptă dincolo de ușa acestei case pe care de mult am încetat să o consider a mea. Deocamdată este liniște, calmul de dinaintea furtunii, cum s-ar spune.

Îmi fac curaj, iar după câteva minute de pregătire mentală, cu mâna tremurândă, deschid încet ușa și fac primul pas înăuntru. E greu, pentru că îi pot auzi respirația grea și simți mirosul de alcool ce parcă a învăluit această casă de câțiva ani. 

Închid ușa la fel de încet în urma mea și în același mod silențios mă îndrept spre baza scărilor, pregătită să urc spre camera mea, însă, eșuez lamentabil când podeaua scârțâie sub teneșii mei, iar în acel moment știu că am încurcat-o.

Închid ochii și aștept. E doar o chestiune de câteva secunde până ce iadul se va dezlănțui din nou asupra mea. Un zgomot se aude din sufragerie, o sticlă căzând pe podea făcându-se bucăți. Imediat își face apariția și tatăl meu cu mâna plină de sânge. Este nervos şi asta pot observa uşor prin privirea rece şi plină de ură ce mi-o adresează. Ochii ieşiţi din orbite şi roşii, buza spartă şi o cicatrice uriaşă pe obrazul stâng. Câteodată mă întreb când a devenit acest demon, când a încetat să mai fie acea persoană căreia încă îi puteam spune tată.

Și îmi amintesc... Și înghit în sec, stăpânindu-mi lacrimile pentru că acum nu este momentul să retrăiesc acea amintire.

— Unde dracu ai fost?! Mă întreabă, glasul puternic răsunându-i în întreaga casă, el continuând să facă pași înainte, apropiindu-se încet de locul unde mă aflu.

Animal de pradă. Iar eu eram prada lui, ca de fiecare dată. Ținta perfectă pentru mintea lui diabolică.

În fine, Skyler, concetrează-te și încearcă să nu-l enervezi.

Nu-mi spui tu mie ce să fac!

Sunt conștiința ta, nu crezi că ar trebui să mă asculți?

Oh.

— Am fost la librărie să-mi termin tema, unde aș fi putut să fiu? Doar aici nu pot să fac nimic, nu-i așa? Sau ai uitat că trăiesc cu un bețiv care nu-mi dă pic de liniș-

Poc!

Nu apuc să-mi termin fraza că palma lui grea și plină de sânge face contact cu obrazul meu, dezechilibrându-mă. Atât pentru "încearcă să nu-l enervezi"... Se vede cât de mult mă ascult...

Mă sprijin de peretele din spatele meu și încet îmi ridic privirea spre el. I se poate citi furia în privire și știu că în momentul acesta am dezlănțuit demonul din interiorul lui.

— Ai grijă cum vorbești cu mine, târfă mică! Te-am lăsat să trăiești sub acoperișul meu după ce curva de mă-ta a murit și nu te-am aruncat în stradă ca pe o cățea ce ești!

Își înfige degetele în părul meu și mă strânge cu putere, începând să mă târască până în sufragerie, unde știu că va urma tot ce e mai rău și credeți-mă, există mai rău. Nu stau prea mult pe gânduri și mă întorc, astfel încât să îl pot lovi unde îl doare cel mai tare, asigurându-mă că nu va mai face niciodată copii pe care să îi tortureze la fel.

Scap din strânsoarea lui și fără să aștept prea mult o iau la goană spre camera mea, singurul gând din mintea mea fiind acela că trebuie să evadez. E acum sau niciodată, închid ușa și iau repede rucsacul de sub pat, după care deschid dulapul, apuc câte haine pot şi le îndes în el. Iau banii din sertarul cu lenjerie, alocațiile pe care le-am strâns pentru situații de criză și fără să gândesc prea mult, deschid geamul. Uitându-mă în jos, înghit în sec. Câte șanse am să scap din asta teafără și nevătămată?

Nici nu mai contează, pentru că în momentul în care aud pașii lui apăsați urcând scările și înjurături ce-mi sunt adresate, știu clar că asta este singura soluție. Închid ochii și sar. Simt cum adrenalina pune stăpânire pe corpul meu și mă face să las frica undeva în urmă.

Când simt pământ sub teneșii mei răsuflu ușurată. Mă ridic și arunc o ultimă privire în urmă, îi pot vedea umbra în camera mea şi îi pot auzi strigătele înfundate. De frică ca nu cumva să mă urmărească, îmi așez mai bine rucsacul pe umeri și alerg spre nicăieri, având ca scop doar să mă fac pierdută.