Pe Urmele Pericolului

Capitolul 24

Încrederea este un cuvânt mare și o emoție și mai mare. Încrederea este un sentiment ce-ți permite să nu te simți singur, dar când încrederea îți este distrusă simți că pierzi totul și te face să-ți ridici ziduri în jurul tău și să uiți că oamenii sunt construiți pentru a face greșeli.

Și eu uit că nu suntem perfecți și că poate ar trebui să-i ascult pe cei din jur, înainte să dau bir cu fugiții ca de obicei și realizez asta, stând rezemată de chiuvetă și privindu-mi reflexia în oglinda de la baie. Când o să învăț să înfrunt situațiile, să ascult explicațiile și să dau nas în nas cu ceea ce înseamnă realitatea?

Pentru că realitatea este că Xander nu este un om bun și oricât de mult m-aș păcăli spunându-mi că are sentimente, un om rău întotdeauna trece peste orice fel de morală și faptul că Xander a putut să omoare un om în fața propriiului copil nu ar trebui să mă surprindă. Așa este el, un om bolnav, la fel ca mine.

Însă cu toate că eu conștientizez ce fel de persoană Xander este, nu îl pot urî. Nu l-aş urî niciodată. Este din cauza efectului pe care îl are asupra mea şi impactului emoţional ce mi l-a cauzat când a intrat în viaţa mea. Și știu că mă amăgesc singură, sperând la imposibil, dar deja e prea târziu să mai dau înapoi, să-mi golesc sufletul de sentimente ce deja s-au instalat foarte adânc în inima mea.

Și mi-e frică, mi-e frică că voi ajunge să mă distrug, că-l voi lăsa să mă distrugă, pentru că aflând ceea ce a făcut, ceea ce face în continuare nu mă face să-l iubesc mai puțin deși știu cât de greșit este.

Oftând adânc, îmi dau cu puţină apă pe faţă şi ies de acolo, pregătită să înfrunt calvarul de jos, însă când ajung în living, nu mai era nimeni, doar măsuţa răsturnată şi, Xander stând pe fotoliu cu capul în palme.

Mă apropii de el cu pași mărunți și mă opresc în fața lui, iar pentru câteva secunde, nu spun nimic ci doar îl privesc. Încheieturile degetelor îi sângerează şi respirația îi este accelerată, iar în momentul acesta tot ce vreau să fac este să-l consolez şi să-l fac să creadă că încă sunt aici, că efectul lui asupra mea este atât de puternic încât nimic din ceea ce face sau spune nu mă poate îndepărta, însă mă opresc când îl văd că-și ridică capul din palme și îmi acordă o privire atât de rece încât pot simți cum mi se ridică părul de pe ceafă.

— Gata, ţi s-a terminat atacul de panică? mă întreabă ironic, făcându-mă să mă încrunt.

— De ce îmi vorbeşti aşa? îl întreb în şoaptă. Eu ar trebui să-ţi reproşez ţie acum cât de dezgustată mă simt după tot ce am aflat! Nici nu mai ştiu cine eşti! Strig spre el, lăsându-mi frustrarea afară, ascunzându-mi din nou sentimentele adevărate sub o mantie de furie ce apare de câte ori trebuie să înfrunt realitatea.

Rămân surprinsă când văd că privirea îi devine goală, de parcă vorbele mele i-au scos ultima fărâmă de emoţie din privire. Chicoteşte sumbru şi fără pic de umor, după care îmi aruncă peste umăr câteva cuvinte ce mă lasă stană de piatră şi îmi fac inima să se rupă în mii de bucățele, iar ceea ce mă face să mă simt mai rău de atât, este faptul că are dreptate.

— Atunci înseamnă că n-ai ştiut niciodată.

♣

Au trecut două zile de când Xander nu mai vorbește cu mine și nici măcar nu se mai uită la mine. Îl văd fugitiv prin casă ziua, iar nopțile și le petrece cine știe unde, parcă încercând să mă evite cu orice putere și nu înțeleg de ce.

Da, am greșit. Am fugit din nou de ceea ce simt cu adevărat și am lăsat zidul pus în jurul meu să vorbească din nou. Dar mă poate învinovăți? Mereu aflu lucruri noi despre el care nici măcar nu vin de la el, mă simt de parcă ține neapărat să mă țină departe de fiecare aspect al vieții lui și nu mai suport, nu când tot ce vreau este să știu că fac și eu parte din viața lui.