Îndrăgostindu-mă de tine

2

Sunetul mult prea puternic îmi deranjează urechile așa că îmi trag perna pe cap și încerc să îl ignor. Bineînțeles că planul meu nu funcționează, sunetul enervant încă reușind să mă aducă la disperare. Feresc perna de pe cap și trag adânc aer în piept.

-Matt, vrei să oprești odată nenorocitul ăsta de sunet? La naiba, simt că îmi va pocnii creierul în cap dacă o mai ţine mult aşa! Încerc să țip pentru a mă face auzită, însă vocea îmi e atât de răgușită de zici că am băut tone de apă cu ghiață, sau am mâncat pe puțin trei cutii de înghețată congelată.

Afurisitul de Matt nici măcar nu mă bagă în seamă, iar alarma nu dă semne că ar da să se oprească singură. Parcă în ciuda mea face, menţinânduşi ritmul. Sunetul ăsta atât de enervant: Trrr, trrr, trrr...

-Luate-ar naiba să te ia! Spun nervoasă. Apuc perna mai bine și o arunc cu putere în direcția zgomotului ce mă exasperează încă de la prima oră a dimineții. Pare că nu l-am nimerit deoarece sună și sună fără încetare.

Oftez învinsă apoi deschid ochii. Îi ţin aşa doar pentru o clipă, apoi îi închid brusc. Draperiile de la fereastră sunt trase, prin perdelele subțiri, de un verde crud, reușind să pătrundă razele mult prea puternice ale soarelui. Nu era de ajuns că sunetul enervant mi-a deranjat auzul? Acum lumina mult prea orbitoare a reușit să îmi deranjeze și văzul. E clar, sunt cea mai ghinionistă persoană de pe pământ! Încerc să casc din nou ochii, puţin câte puţin, mă lupt cu greu să îi țin deschiși, chiar dacă mai mult sunt mijiți. Îmi ridic privirea spre tavanul de culoarea cerului și...

-Frate, care naiba învârte camera? Realizez brusc că nu camera se învârte, ci eu. Matt. Matt! Strig cu vocea mea chinuită. Ai spune că sunt un biet pui de pisică ce îşi strigă mama pentru puţin ajutor. În cazul meu, îl strig pe cel ce îmi e mereu aproape, adică pe Matt. Chiar dacă în ultimul timp îmi dă impresia că nimic nu i-ar plăcea mai mult decât să îmi lungească puţin urechile, ştiu că întotdeauna va fi aici, pentru a mă ajuta.

Ușa se deschide brusc și Matt îşi face apariţia în camera mea, având un prosop înfăşurat în jurul taliei. Asta explică de ce nu a venit să închidă nenorocitul ăla de ceas!

-Ce e? pe el nu pare să îl deranjeze faptul că sunetul alarmei încă se aude în tot apartamentul. Își șterge părul ud cu unul din prosoapele pufoase și mă privește ușor nervos.

-Unde e telecomanda de la pat, întreb brusc iar el mă privește confuz. La naiba, oprește odată patu' ăsta din învârtit, până nu reuşeşte să mă amețească de tot.

-Nu patul se învârte, Magg. Ci mintea ta confuză! Doamne, erai atât de beată azi noapte încât începusei să spui că l-ai văzut pe Alex. Acel Alex care e mort și îngropat trei metri sub pământ, de șase luni de zile. Scumpo, trebuie să fi tare şi să încerci să treci peste. Ştiu că îţi e greu, tocmai de aceea te asigur că eu voi fi mereu aici lângă tine, să te ajut. Însă, am nevoie şi de ajutorul tău. Nu mai pot lupta singur să te scot din depresia asta, Magg. Te rog, încearcă să te regăseşti până nu va fi prea târziu!

Nu îmi țipă și pentru asta îi mulțumesc, însă felul în care a rostit cuvintele mă face să mă simt ca ultima tâmpită. Cum am putut să beau atât de mult încât să încep să cred că Alex e viu şi că vorbesc cu el. Când am ajuns într-un asemenea hal? Nu îmi vine să cred câte probleme îi creez singurului care mi-a fost mereu aproape. Brusc simt că mi se face atât de ruşine încât mi-aş dori să se deschidă o gaură sub mine şi să mă înghită cu tot cu pat, exact ca în cele mai înspăimântătoare coşmaruri ale mele.

Abia îi murmur un mulțumesc după ce acesta oprește aparatul zgomotos. Însfârșit nu îmi mai simt creierul bubuind în cap... Sau mai bine spus, nu îl mai simt atât de tare! Mă ridic în șezut apoi îmi cobor picioarele din pat, încălțând papucei mei pufoși de casă. Dau să mă ridic, însă amețeala îşi spune cuvântul, punând stăpânire pe mine şi obligându-mă să mă așez din nou pe pat.