Black. (KPOP)

Capitolul 1

Eram în camera mea ca de obicei. Cu căștile mele mari și negre pe urechi. Negre. Ca toate lucrurile mele. Ca tot ce ține de mine.
E incredibil cum, această culoare poate face atâtea lucruri cu o viață de om. Mă uitam pe pereții împânziti cu desene. Desene alb-negru. Desene ce reprezintă viața mea. Neagră.

"Ji, nu ai mai ieșit afară de două săptămâni." se auzi vocea lui Seungri de după ușă.

M-am ridicat să îi descui ușa. Tot timpul stăteam încuiat în camera mea. Nu știam de ce. Fratele meu nu intra niciodată fară să bată. Dar din cauza depresiei în care eram, simțeam că trebuie să stau cât mai izolat.

"Da, Seungri." i-am raspuns afișând un zâmbet fals.

Nici un zâmbet nu a mai fost sincer de la acel blestemat accident.

"O să îți faci rău. Ieși te rog afară." mi-a spus îngrijorat. Și-a lăsat privirea în jos, examinându-mă ca de fiecare dată. "Te-ai tăiat din nou..." a continuat uitându-se la mâinile mele.

Eram conștient că îmi făceam rău de unul singur. Eram conștient că nu ajuta nimic faptul că mă tăiam.
Dar pur și simplu, tentația era prea mare. La fel și durerea. Nu mai puteam suporta faptul că eu am fost vinovat pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Dacă eu nu eram născut, dacă nu era ziua mea, nimic rău nu s-ar mai fi întâmplat.

"Îmi pare rău, frate. Nu mă pot controla." i-am răspuns lăsandu-mi capul in jos.

Eram atât de trist pentru că nu l-am ascultat. Îmi era al naibii de rău că nu am mai putut fără ca lama să îmi atingă din nou pielea.

"Ieși puțin afară. O să iei puțin aer și o să te simți mai bine. Te rog."

Ochii lui păreau triști. Foarte triști. Uram să îmi văd fratele trist. Uram să îmi văd fratele trist din cauza mea.

"O să ies imediat, Seungri. Doar să mă îmbrac."

Seungri a părăsit camera, iar eu am rămas din nou singur. Mi-am deschis dulapul cu haine. Mi-am ales un tricou cu un craniu pe el și niște blugi tăiați în genunchi. Pe deasupra mi-am luat un hanorac negru pentru că afară era destul de frig. M-am încălțat cu o pereche veche de bocanci negri.

L-am salutat pe puști, nu înainte de a-mi lua căștile, apoi am ieșit afară. Nu știam unde să mă duc. Nu prea ieșeam des. Stăteam mai tot timpul în camera mea desenând sau făcând lucruri fără sens.

Până la urmă m-am decis să mă duc totuși în parcul din apropiere. Puteam sta acolo câtva timp, apoi să mă duc acasa.

Vedeam foarte multă lume fericită. Vedeam copii împreună cu părinții lor, povestindu-le cât de frumoasă este viața lor.

Un grup de adolescenți se apropiau de mine. Am încercat să mă feresc de ei, dar nu am putut. Păream a fi un ciudat dacă pur și simplu fugeam. Se apropiau din ce in ce mai mai tare, iar eu mi-am lăsat prirea în jos, evitând contactul vizual.

"Uită-te la ăla de acolo." am auzit că a spus unul din ei.

"Nu vezi cât de slab e? Sigur din cauza drogurilor." a comentat altul.

Nu am reacționat în nici un fel. Nu voiam să îmi mai fac rău și să mă pun în gură cu un necunoscut.

La momentul în care eram exact lângă primul tip, acesta m-a împins pur și simplu ca pe un nimic. M-am dezechilibrat puțin, dar apoi mi-am continuat drumul.
Aș fi putut să mă duc la el și să îi dau un pumn fix în față. Dar prin violență nu poți rezolva nimic.
Am ajuns într-un sfârșit în parc. Toate băncile erau ocupate, așa că m-am îndreptat spre stejarul sub care stăteam când eram mai mic.
M-am sprijinit de tulpina copacului. Mi-am lăsat capul pe spate gândindu-mă la ce aș putea face să nu mai par un satanist, drogat sau orice alt ceva. Voiam să fiu un băiat ca toți ceilalți. Voiam să mă schimb.

Dar nu puteam schimba ceea ce destinul a făcut să se întâmple. Nu îmi puteam aduce părintii înapoi și nu puteam face în așa fel încât să îl apăr pe fratele meu mai mult decât o făceam la acel moment. Trebuia să încerc să fiu puțin mai optimist, sau măcar să îmi scimb culoarea hainelor.
Dar totul părea imposibil. Era imposibil ca eu să mă pot schimba în ultimul ceas. Era imposibil ca vechiul Ji Yong să își facă apariția.