Prieteni cu singurătatea

'Nu pot / Nu vreau'

Totuși, uneori nu pot. De câte ori stau singură, îmi vine în minte imaginea lui, senzația strângerii în brațe și cuvintele pe care mi le șoptea când eram deprimată.
Shophie și Helen' mă 'băteau la cap' să îl uit, eu le ascultam: când eram cu ele, nici măcar odată mintea nu-mi mai zbura la el... Dar când eram singură sau înconjurată de alți oameni, prima persoană care îmi venea în minte - mai ales atunci când aveam nevoie de consolare - era Jacob; nimeni altcineva, nici măcar fetele...
Mă speria. Mă străduiam să îl uit și nu puteam.
Acum mă plimbam prin Mall. Mi-a venit să intru în pământ de furie când l-am văzut, dar, pe de altă parte, mă bucuram... Ciudat. Era singur și părea oarecum dezamăgit. Mă întrebam ce s-a întâmplat și sincer, îmi doream să se fi despărțit de aia, nimic altceva. Nu m-am dus la el și nici nu aș fi avut de gând... Dar a venit el la mine și nu m-am putut împotrivi.
- Dawn. A fost singurul cuvânt pe care l-a spus. Au urmat minute întregi de tăcere, el părea să îmi vorbească cu privirea, dar eu mă arătam indiferentă.
- S-a întâmplat ceva? Nu mai răspunzi la telefoane. Te-ai schimbat așa brusc. De ce? Din vina mea, cumva? Sincer, sunt interesat. Îmi ești prietenă bună și nu aș vrea să te pierd.
- Mda'. A fost singurul cuvânt pe care l-am putut articula printre cele câteva lacrimi care abia îmi izvorâseră din ochi...
Mi-a atins obrazul cu mâna lui puternică și m-a întrebat:
- Ce ai? De ce plângi întruna? Și data trecută a fost la fel... Ai un secret... Pe care nu vrei să îl știu eu sau nimeni altcineva, am dreptate?
Mi-am șters brusc lacrimile, am încercat să par tare și i-am spus
- Da, Jacob; ai. Ai mare dreptate. Am inima zdrobită și ești singurul căruia i-am spus. Mulțumit?
Apoi...

((Nu știu cum poți scrie așa , ești nebuna? Mai avem o oră. Și e weekend. Abia aștept. Și tu. Trițescu. Daaaa!)) - o prietenă -colega de bancă - la ora de franceză, în timp ce scriam aici... Nu luați în seamă. Ly, Roxii❤❤!!

Să revenim. Apoi m-am întors cu spatele să plec, însă m-a apucat de mână. Îmi venea să țip de durerea strânsorii... Dar, oarecum... Îmi plăcea. Îmi doream ca toată viața să plec, iar el să tragă de mine să rămân. Să fiu numai a lui.
'Ce prost gândesc!'
M-a întors cu fața la el pentru câteva clipe, m-a privit insistent, iar din ochii lui înțelegeam că 'nu vrea să-mi dea drumul așa ușor'... După aceea, mi-a dat drumul lin. M-am întors, aparent indiferentă - dar îmi venea să intru ca 'struții cu capul în pământ, nisip, podea etc.' de tristețe...
Și am plecat.