Gustul suferinţei

1.

-Deci, ce vom face cu ea?

Oare nu era evident că aud perfect ce vorbesc?

-Arunc-o lângă celelalte fete din temniţă, astăzi acestă domnişoară va avea parte de plăcere toată noaptea.

Îmi e scârbă de aceşti oameni mizerabili, nu se gândesc că strică viețele fetelor care nu au nici o vină. Nu zic de mine căci viața mea deja a ajuns la un stadiu grav de dezamăgire în ceea ce oamenii numesc fericire. Nu ca şi cum contează pentru cineva prin ce locuri se chinuie acum sufletul meu. Am realizat un lucru pe care toți îl respingeau. În viața te poți baza numai pe tine însuți, ceilalți te văd ca pe un magazin de unde poți extrage nişte bani dacă nu eşti atent. Totul e extrem de simplu, cât timp ai încredere în propriile forțe socoate că ai învins jumate din încercările vieții.

Dar ce se întâmplă atunci când nu ai încredere în tine, eşti vulnerabilă şi dorința de a lupta mai departe s-a stins?

Dar ce se întâmplă când ai obosit doar ție să-ți pese şi aştepți o mână de ajutor din partea cuiva? 

Se întâmplă să te prăbuşeşti la pământ, mortal.

E greu când de mică esti singură, când nu ai pe cineva care să te susțină şi să îți împărtășească experiențele prin care au trecut, să deduci o concluzie şi să nu mai repeți greşelile altora. Eu am aflat totul singură, şi din cauza fiecărei greșeli rănile mi se adânceau. Dacă ar fi fost mama....

Mama mea a decedat când aveam opt anişori, însă amintirile trăiesc până astăzi. Să-mi pierd cea mai scumpă fiinţă din lume a fost cel mai îngrozitor lucru, durerea ce o purtam în suflet era de nedescris. Zâmbetul cald al mamei mereu îmi făcea ziua mai bună. Doar pentru o clipă imaginați-vă viața fără persoana care crede în tine, pentru care eşti întruchiparea perfectă, doar mama te acceptă aşa cum ieşti şi te iubeşte nemărginit. În rest, pentru ceilalți suntem temporari. Am observat că nimic nu durează veşnic, simțim emoții trecătoare, promitem promisiuni care peste un timp devin pustii, fără valoare. Poate dacă ar fi fost vie, viața mea niciodată nu ar fi ajuns în halul ăsta.

Sunt adusă din nou la realitate atunci când trupul meu aterizează pe betonul rece şi murdar. I-am auzit cum au rostit crud ultima frază:

-Nu te relaxa prea mult că venim mai târziu după tine.

Doream nespus de mult să mă ridic, dar pur şi simplu nu aveam puteri, eram jalnică. Corpul meu nu mi se supunea, tremuram din toate părțile şi nu reuşeam să-mi restabilesc respirația. 

-Hei, te simţi bine, mă întreabă o fată blondă cu ochii verzi şi mă ajută să mă ridic.

M-am ridicat şi fără să mă controlez am dat drumul lacrimilor care nu erau doar apă ci sentimente de frică,  durere şi multe altele. Nu aveam nici cea mai mică idee de unde să-mi iau curaj ca să trec şi peste asta. Cineva acolo sus îmi scrie scenariu şi îsi bate joc rău de tot de mine.

-Nu plânge, nu te ajută cu nimic, şterge-ți lacrimile şi capul sus, zice blonda.

Părea atât de hotărâtă si indiferentă.

- Cuvintele tale nu mă liniştesc, i-am răspuns printre sughițuri.

-Cum te numeşti?

-Miranda.

-Eu sunt Camelia, de astăzi eu voi fi ghidul tău pentru supravieţuire in acest iad.

-Ce se va întîmplă cu mine?

-Nu am idee ce pun la cale, dar ştiu un singur lucru, trebuie să găsim un plan de evadare!

- Hai să fim realişti, nu avem nici o scăpare.

- So crezi tu.

Timpul a zburat neobservat, eram curioasă oare cun e timpul de afară e noapte sau zi, dar nu pot afla acest detaliu, deoarece sunt tratată mai rău ca un câine, sunt izolată de ceva timp într-o temniţă fără ferestre sau paturi. Fetele ce stăteau cu mine aveau un comportament stricat, râdeau doar la glume perverse şi îsi făceau fantezii scârboase. Răspunsul lor la întrebarea mea era înfricoșătoare.

- Vă place cumva să vă aflați aici?

- La început toate am plâns şi ne doaream moartea, apoi ne-am deprins şi am început să găsim ceva pozitiv în locul ăsta. Drăguț-o asta te aşteaptă şi pe tine.

Nu îmi venea a crede ce tocmai auzisem. Mă sinucid, dar nu rămân cu ele. Să găseşti ceva pozitiv? Să accepți că eşti o sclava?

Doar Camelia gândea sănătos şi asta mă bucura, era clar că orice nu s-ar întâmpla, aici nu voi rămâne.

Uşa se deschide si pe ea îşi făcu din nou apariţia acelaşi bărbat, se uită la mine cu un rânjet pervers apoi ordonă.

-Dezbracăte.

Nu, asta sigur nu se va întâmpla, am rămas nemişcată fiindu-mi teamă de ce va urma, mai bine mă împușcă cineva decât să mă dezbrac în faţa unui sălbatic.

- Vin în cinci minute după tine.

A plecat.

-Miranda, trebuie să mă asculţi am planul perfect pentru evadare, spuse Camelia.

Dupa cinci minute, acelaşi necunoscut mă conducea spre o anumită cameră unde voi fi nevoită să dansez in faţa unor bărbaţi înfierbântați îmbrăcată ca o prostituată.

De ce mi se întîmplă mie toate astea?

-Am ajuns, intră, esti asteptată.

Am păşit înăuntru tremurând şi ochii mei analizau burlacii bătrâni din faţa mea, îmi era greață de ceea ce urma să fac dar nu aveam altă ieşire.

Muzica porniră iar eu am început să mă mişc lent, privirile arzătoare ale moşilor îmi provoacă greaţă. Unul din ei şi-a pus mâna pe fesele mele si le strângea puternic, dar am continuat să mă misc ritmic.

După ce melodia se sfârşise, aceştia erau gata de distracţie si au început să se apropie din ce in ce mai mult, ştiam că trebuie să scap repede de ei atunci am spus cu o voce senzuală
" Scuzaţi-mă, am nevoie să merg până la baie, rămâneţi tot aici" se pare că m-au crezut.

Am fugit spre temniţă unde se afla Camelia şi împreună am început a fugi spre ieşire. Am reuşit să evadăm din casă doar că am fost observate şi  pe urmele noastre se aflau  şapte bărbaţi înarmaţi, îmi era atât de frică dar nu m-am lăsat bătută. Se apropiau din ce în ce mai tare de noi, iar eu am început a mă panica.

-Staţi pe loc, m-ai bine predaţivă.

Şi atunci criminalul a tras din armă iar corpul lui Camelia căzuse la pământ, am simţit cum sângele din vene imi îngheţase, i-am luat faţa in mâinile mele şi am început a ţipa îngrozită.

-Totul va fi bine acesta e doar un vis urât care în curând se va sfârși, tu eşti Camelia fata încrezută, nu mă poţi lăsa singură, te implor spun printre lacrimi.

-Miranda, fugi, nu te opri, salvează-ţi viaţa, de mine nu te îngrijora.

-Nu te pot lăsa aici, nu e corect.

-Fugi mai repede te vor prinde, iar viaţa ta va fi din nou un iad.

- Nu îmi pasă, urlu eu spre ea.

- Miranda, fugi.

Avea dreptate dar totuşi...

Mă simțeam cea mai teribilă persoană.

Încă eram urmărită, iar eu respiram deja greu, nu ştiu cât voi mai rezista.

În faţa mea se oprise o maşină de lux neagră. Din ea ieşise un bărbat de aproximativ un metru nouăzeci, masiv,  îmbrăcat in costum negru, elegant de oficiu cu o privire ce-ţi taie respiraţia, buzele de o culoare roşie aprinsă, cu apariția sa aerul din jur emana mister. Vântul îi ciufulea părul mai întunecat ca noaptea. Privirea serioasă ce o purta o ațintise pe mine.

Mă analiză din cap până în picioare apoi un zâmbet diavolesc îi apăru pe faţă.

- Deci, tu eşti fetița care creează atâtea probleme...