TRACE

1.Trace.

Capitolul 1. TRACE.

Palermo, aprilie 2026.
5 ani mai târziu.

Palermo nu miroase a rai, dar nici a iad. Miroase a mare sărată, a lămâi coapte și a praf vechi de secole care ți se lipește de piele ca o amintire pe care nu o poți spăla.

Au trecut cinci ani. Cinci ani de când inima mea s-a oprit pe un pat de spital și mintea mea a călătorit într-un conac mistic unde timpul nu exista.
Medicii au numit-o „traumă cerebrală" ,,moarte clinică", psihologii au numit-o „mecanism de supraviețuire", dar eu... eu o numeam „Acasă". Doar că „Acasă" fusese un loc unde un Dumnezeu mă judeca, mă învăța, și un demon mă strivise de podea.
La 25 de ani, ,,Eva" cea speriată a rămas undeva, într-o viață anterioară. Acum sunt absolventă la Academia de Poliție, locuiesc într-un apartament mic, cu tavan înalt și balcon care dă spre o străduță îngustă din centrul istoric al Palermo-ului. Lucrez ca și detectiv. Pierd nopțile, fumez ca un tractor și beau prea mult espresso în timp ce mă uit la soarele care apune peste Teatro Massimo.

Criminalistica mi-a devenit scut. E singura care mă ține ancorată în realitate, singura care îmi spune că David și Levi au fost doar metafore ale unui creier aflat în pragul morții.
Aici, în Italia, totul e tangibil. Masa de lemn pe care îmi țin dosarele, sunetul scuterelor care trec pe sub fereastra mea, gustul de vin alb la cină.
Dar uneori, când vântul suflă mai rece dinspre mare, simt o furnicătură pe maxilar, exact acolo unde Levi mă strânsese cândva. Sau simt cum inima îmi îngheață când văd un bărbat brunet, cu părul ușor ondulat căzând nevinovat pe frunte, la costum, trecând prin piață, amintindu-mi de privirea de gheață a lui David.

Mi-am reconstruit viața bucată cu bucată, ca un puzzle în care piesele nu se potrivesc perfect, dar arată destul de bine încât să păcălească ochiul liber. Sunt liberă, sunt independentă, sunt o femeie care a învățat să ignore ecourile cerului și ale iadului.
Dar uneori, mintea mea zboară acolo, degetele mele caută arhive, caută oameni, care ar putea semăna cu ei. Unde adânc în sufletul meu, refuzam să cred că totul a fost doar un vis.

În fiecare joi, la ora 18:00, urc scările obosite ale unei clădiri cu tencuială cojită de pe Via Roma. Cabinetul Dr. Sofia Ricci miroase a lavandă și a răbdare. Sofia e singura care știe că „accidentul" de acum cinci ani nu a fost doar un motor care a pierdut controlul. Ea știe despre Conac. Știe despre Arhitect și despre cel Căzut.

— Eveline, ai mai avut episoade de disociere săptămâna asta? mă întreabă ea, notând ceva în jurnalul ei de piele.

I-am răspuns cu un zâmbet sec, în timp ce degetele mele se jucau nervos cu lantisorul de la gât. Cum să-i explic că uneori, în mijlocul unei ședințe, simt cum aerul devine rece ca în biroul lui David? Sau că atunci când un bărbat trece prea aproape de mine pe stradă, maxilarul mi se încleștează instinctiv, așteptând o durere care nu mai vine?

Ea îmi spunea că David a fost probabil un tip pe care îl văzusem accidental înainte de eveniment. Problema era de fapt că eu aveam amnezie. Nu îmi aminteam aproape nimic dinainte de accident, totul era un vid negru care plutea în neștire.

Pe noptiera mea, lângă ediția critică a Tratatului de Criminalistică, stă mereu un flacon mic. Sertralină pentru anxietate, un anxiolitic „la nevoie", pentru nopțile când umbrele din colțurile camerei încep să semene prea mult cu silueta lui Levi. Pastilele alea mici și albe sunt ancora mea. Ele îmi spun că vocea lui Levi e doar un dezechilibru chimic, că privirea lui David e doar o proiecție a nevoii mele de control.
„Ești în siguranță, Eveline. Ești în Palermo. Ești în prezent", îmi repet ca pe o mantră în fiecare dimineață, înainte să înghit pastila care îmi amorțește un pic culorile lumii, dar măcar mă împiedică să mai urlu în somn.