Întâlnire cu duşmanul(Intrând în lumea vârcolacilor, Volumul II)

Capitolul 57: Uniune

Înăuntrul ei începuse să ardă o flacără puternică ce scotea un fum gros. Era nervoasă pe soarta care o avea deasupra capului și pe viața pe care o trăia. Nu i se părea absolut deloc corect să aleagă la o vârstă atât de fragedă de partea cui să rămână. Ea nu era una dintre acele personaje din cărțile citite de ea în care personajul principal alegea mereu ceea ce este bine. Ea este un simplu om, unul cu probleme obișnuite și cu gânduri ciudate. Ea nu este suficient de matură încât să aleagă calea pe care o va urma de acum înainte. Este un simplu copil, nu un erou.

În fața ochilor ei văzu cum o mână pocnește aprig din degete. Se sperie o secundă și clipi de mai multe ori.

- Ce de frământă?

Vocea caldă și rugătoare a lui Chris o făcuse să se simtă prost pentru că se lăsase pradă gândurilor. Se ridică de îndată din pat și merse la dulapul cu haine. Trebuia de îndată să își găsească o ocupație care să îi acopere fața în timp ce îl mințea. Ce era mai bun decât scotocirea în dulapul cu haine când știa că el nu o putea vedea? Nici nu putea să vină la ea ca să o intimideze, el era gol și nu îl considera în stare să stea gol pușcă în fața ei. Plus de asta avea nevoie de haine.

- Nimic special, spuse ea în treacăt.

Nu vorbise prea tare ca să nu o trădeze vocea. Începuse să caute și mai aprig prin dulap. Ca să găsească un motiv pentru vocea ei ciudată se aplecă și începuse să caute mult mai jos. Când se ridică fără a găsit nici o pereche de pantaloni suficient de mare pentru el tresări speriată. Se lipi de un corp cald iar două mâini o îmbrățișaseră de îndată.

- De ce mă minți? se auzi vocea lui șoptindu-i la ureche. Ce am făcut ca să merit un asemenea tratament?

Vocea lui rănită și vorbele alese o făcuseră de îndată să îi pară rău că nu îi spuse adevărul din prima. Dar, acum dacă înaintase pe calea minciunii trebuia să ajungă la capăt.

- Ți-am spus că nu mă frământă nimic, mai încercă ea încă o dată.

Așteptă să îi vadă reacția, așteptă să vadă dacă el o credea sau nu. Simți respirația lui oftată atingând-o, ceva nu avea să fie de bine.

- Ai dreptate, vorbi el într-un final, nu te frământă nimic suficient de bun încât să îmi spui despre ce este vorba.

După tonul lui își dăduse seama de ceea ce făcuse. Îl rănise refuzând să îi spună, refuzând să aibă încredere în el.

Văzu cum mâinile lui ce o îmbrățișau dispăreau tot mai mult de lângă trupul ei. Simți cum căldura ce îi cuprinsese spatele dispărea treptat. Își dăduse seama că făcuse o greșeală imensă.

Se întoarse pe călcâi și îl văzu îndepărtându-se tot mai mult de ea. Mergea spre fereastră cu pași destul de mici dar care ei îi răsunau ca sunetul unor clopote rele. Alergă de îndată la el și îl îmbrățișă de la spate știind ce avea el de gând să facă. Avea să o părăsească din cauză că îl rănise.

- Nu pleca! îi spuse ea rugătoare. Te rog nu pleca.

- De ce nu vrei să îmi spui povara ta? întrebă el.

- Pentru că este prea grea și o să te sperie.

Îl simți cum râse scurt.

- Nimic nu mă mai poate speria după ce l-am văzut pe Jeff.

- Prea bine.

Alice nu știa cum să îi spună ceea ce se gândise cât timp el dormise. Nu știa cum să îi spună că îl putea pierde pe veci dacă alegea o cale.