Inima Cartelului

Lista

Mirosul era primul lucru care te lovea.
Becuri galbene atârnau prea jos, încălzind aerul amestecat cu parfum ieftin, transpirație și teamă. Fetele stăteau aliniate, tăcute, cu ochii fixați în podeaua din beton. Numele fiecăreia fusese luat. Nimeni nu mai era cine fusese.

Kataleya își strânse degetele în jurul elasticului de la încheietură — singurul lucru pe care i-l lăsaseră.
„Respiră. Nu plânge."
În Sinaloa, plânsul nu salva pe nimeni.

Vocea bărbatului care ținea lista era monotonă, obișnuită cu teroarea altora.

— Asta, și asta. Pe celelalte le duceți jos.

Două fete au dispărut într-o clipă prin ușa metalică. Nimeni n-a îndrăznit să întrebe unde. Kataleya își ridică privirea doar o secundă — și atunci îl văzu.

Intrase încet, ca și cum încăperea îi aparținea dintotdeauna.
Înalt. Costum închis. Tatuajul de pe gât i se ascundea sub guler, dar știai că e acolo. Avea ochii albaștri — reci, liniștiți, imposibil de citit. Iar toți ceilalți au tăcut fără să fie nevoie de un cuvânt.

Rahman Zoltan.

Nimeni nu-l rostea cu voce tare. Numele lui însemna reguli. Și finaluri.

Privirea lui a trecut peste fete una câte una. Nu cu poftă. Nu cu milă.
Cu evaluare.

Când a ajuns la ea, s-a oprit.

Verdele ochilor ei era singurul lucru viu din încăpere. Alungiți, sfioși — dar încăpățânați. Părul brunet îi cădea peste umeri, iar pielea, bronzată, părea aproape să lumineze în lumina murdară. Era frică în ea, da — dar nu supunere. Și asta era periculos.

Kataleya a înghițit în sec. Simțea cum o privește — ca și cum ar fi încercat să îi desfacă fiecare secret, unul câte unul.

— Numele, a spus încet.

Omul cu lista a ezitat.
— K... Kataleya.

Un colț al gurii lui Rahman s-a ridicat, abia vizibil. Nu zâmbet. Decizie.

— Nu coboară, a rostit el.
— Dar, șefule, e pe listă pentru—
Privirea lui Rahman l-a tăiat din propoziție.

— Am spus: nu coboară. O vreau sus. În aripa mea.

Două gărzi s-au apropiat. Una i-a pus mâna pe braț — ferm, dar cu grijă ciudată. Kataleya a vrut să se smulgă. Nu a făcut-o. În încăperea aceea, rezistența se plătea scump.

Când a trecut pe lângă el, mirosul lui i-a umplut aerul — curat, rece, ca o furtună înainte să înceapă. Ochii lui nu s-au dezlipit de ai ei.

— De azi, cineva are grijă de tine, a spus, aproape șoptit.

„Cineva are grijă de tine."
Cuvinte care ar fi trebuit să fie mângâiere. Dar sunau mai degrabă ca o sentință.

Ușa s-a închis în spatele ei cu un zgomot metalic.
Undeva, dedesubt, se auzea muzică. Râsete. Pași. Clopoței. Lumea care urma să o înghită.

Kataleya și-a spus din nou în gând: Nu plânge.
Pentru că, fără să știe încă, destinul ei tocmai fusese scris de un bărbat care nu știa să iubească altfel decât prin posesie.

Și Rahman nu pierdea niciodată.