Sub Pielea Ta

📜 Epilog - "Și după toate..."

Anii trecuseră ca paginile unei cărți citite pe nerăsuflate. Casa lor era acum plină de fotografii: primele zâmbete ale lui Artemis, primii pași, prima lui zi la grădiniță. Dar, mai presus de toate, era plină de liniște… acea liniște pe care o visaseră în nopțile agitate de altădată.

Carolina își sprijinea capul pe umărul lui Aiden în timp ce priveau cum Artemis, la doar câțiva ani, alerga cu un zmeu colorat prin curte. Soarele cobora încet, scăldând totul în lumină caldă, iar vântul îi încurca părul băiatului, făcându-l să râdă cu pofta vieții.

— Îți amintești când am crezut că nu vom ajunge aici? întrebă Carolina, cu un zâmbet stins de emoție.
— Cum să uit? A fost drumul cel mai greu și cel mai frumos pe care l-am făcut vreodată, răspunse Aiden, strângându-i mâna.

Privirea lui nu era doar a unui bărbat îndrăgostit, ci a unui om care își găsise scopul: familia.

---

Într-o seară de toamnă, după ce Artemis adormise, Carolina și Aiden au ieșit pe verandă, așezându-se pe banca de lemn veche. Stelele străluceau, la fel ca în prima lor noapte împreună, dar acum nu mai existau umbre care să-i urmărească.

— Dacă ar fi să luăm totul de la capăt, ai mai alege drumul ăsta? întrebă ea, cu o undă de teamă în glas.
Aiden o privi adânc în ochi, fără să ezite.
— Te-aș alege pe tine. De o mie de ori. Chiar dacă m-ar costa tot.

Carolina își lăsă fruntea pe pieptul lui, simțind bătăile inimii care îi fusese adăpost în toate furtunile.

---

Anii următori, viața lor a fost o succesiune de momente simple, dar de neprețuit: dimineți cu miros de cafea și râsetele lui Artemis, seri de iarnă cu focul trosnind în șemineu, veri cu drumuri lungi către mare.

Și oriunde mergeau, purtau cu ei amintirea luptelor câștigate, a rănilor vindecate și a jurământului făcut atunci: niciodată să nu renunțăm unul la celălalt.

---

Într-o zi, când Artemis era deja suficient de mare să înțeleagă, Aiden i-a spus:
— Viața nu e despre a evita furtunile, fiule. E despre a găsi persoana cu care să le înfrunți. Eu am găsit-o pe mama ta.

Iar Artemis, cu ochii gri plini de lumină, s-a uitat la ei amândoi și a spus simplu:
— Și eu vă iubesc.

---

Așa s-a încheiat povestea lor — nu cu un sfârșit, ci cu o viață. O viață în care iubirea, după ce a fost pusă la încercare, a devenit de neclintit. O viață în care furtunile au rămas doar amintiri, iar zilele liniștite erau dovada că, uneori, finalurile fericite există.

Și, dincolo de toate cuvintele, rămânea imaginea lor, împreună, privind apusul, cu Artemis între ei — trei suflete, un singur destin.

                       ~: SFÂRȘIT!:~