Blestemul lui Asmodeus

Prolog

Am trăit o mie de vieți și, totuși, niciuna nu îmi aparține. În fiecare, sunt doar un trecător care privește cum lumile se construiesc și se destramă, cum sufletele vin și pleacă, cum dragostea naște speranță doar ca să o sfărâme la final.

Nu îmi mai amintesc cum eram înainte. Dacă am fost vreodată altceva decât ceea ce sunt acum, acea amintire s-a pierdut undeva în negura timpului, îngropată sub straturi de durere și regret. Am fost mândru, poate chiar fericit. Poate am râs cândva. Dar acum sunt doar o umbră.

Blestemul meu e să trăiesc veșnic, dar nu sunt viu. Să nu mor niciodată, dar să pierd totul. Nimeni nu a spus că eternitatea va fi frumoasă. Nimeni nu mi-a explicat că fiecare moment de fericire vine cu un preț. Că tot ce atingi, tot ce iubești, va fi luat de timp, iar tu vei rămâne acolo, singur, veșnic.

La început, am crezut că pot controla asta. Am crezut că nemurirea e un dar. Ce nebunie! Să trăiești fără sfârșit înseamnă să te dezlegi de tot ce contează. Prietenii mor. Lumea se schimbă. Orașele cad și se ridică din nou. Oamenii uită. Dar tu rămâi, prins într-un labirint fără ieșire, învârtindu-te fără scop.

Dar cel mai rău nu este timpul. Cel mai rău este dorul.

Pentru că nu trăiesc singur. Nu trăiesc pentru mine. Trăiesc cu și pentru absența ei.

Ea. Singurul suflet care a făcut această existență suportabilă. Nu i-am spus niciodată adevărul despre mine. Nu i-am spus ce sunt sau de ce nu mă pot opri din a o căuta. Dar ea m-a privit cu o lumină pe care niciun alt muritor nu a avut-o vreodată. Iarna aceea a fost singurul anotimp în care am simțit că sunt viu.

Am cunoscut-o într-o noapte rece, când lumea părea simplă. Încă simt gerul mușcându-mi pielea, încă aud trosnetul lemnelor în soba care ne încălzea. Am văzut-o dansând în întunericul acela palid al lunii, cu ochii sclipind ca niște stele ascunse. Nu mi-a fost teamă de ea, iar ea nu a fugit de mine.

Dar muritorii mor. Întotdeauna mor. Oricât de frumoși, oricât de vii, timpul îi răpune. Oamenii lor dispar, trupurile li se îmbolnăvesc, ochii li se închid pentru totdeauna. Am încercat să lupt împotriva acestui adevăr. Am încercat să opresc timpul, să-l trag înapoi, dar blestemul meu nu se extinde la alții.

Când ultima ei respirație a părăsit-o, o parte din mine a murit și ea. A fost singura parte din mine care mai conta.

De atunci, am bântuit lumea în căutarea ei. Îi simt prezența. Uneori în șoaptele vântului, alteori în cântecul unei păsări. Este acolo, în altă formă, într-un alt loc, o altă viață. Dar mereu, fără greș, timpul mi-o răpește din nou.

Am început să mă întreb dacă e mai bine să renunț. Dacă blestemul meu nu este să o pierd la nesfârșit, ci să o iubesc atât de mult încât să nu pot lăsa niciodată să plece.

Dar nu pot. Ea este singura constantă dintr-o lume care își schimbă chipul la fiecare răsărit. Am văzut imperii ridicându-se și căzând, am văzut oceane secând și munți născându-se din pământ. Dar mereu o caut pe ea.

Uneori, blestemul meu nu e doar să trăiesc veșnic. E să sper. Să cred că următoarea viață va fi cea în care o voi găsi, cea în care timpul ne va lăsa să fim împreună.

Dar speranța nu e decât o altă formă de tortură.

Și, cu toate acestea, mă agăț de ea. Pentru că, dacă renunț, ce îmi mai rămâne? Dacă nu o caut, cine sunt eu?

Poate că nemurirea nu înseamnă să trăiești. Poate că nemurirea e să continui să cauți ceva ce nu vei găsi niciodată. Să continui să iubești un suflet care îți scapă printre degete, mereu aproape, dar niciodată suficient de aproape.

Blestemul meu nu e veșnicia. Blestemul meu e să-mi amintesc.