Spune-mi cum să te distrug

CAP 20 - Norocosul ghinionist

O Jackson și un Carter.O inimă sfărâmată în bucăți,iar alta înecată în iubire.Aș zice că viața nu e dreaptă,dar viața nu a fost niciodată despre dreptate.Soarta ți-o faci cu mâna ta,iar tata a ales.Mama a făcut la fel,iar acum era rândul meu.

-Dacă vrei să-l ierți..,începe mama să spună,dar nu o lasă inima să continue propoziția asta,știind ce înseamnă să-l iert,de fapt,pe tata.

Să-l iert înseamnă să îl primesc în viețile noastre,și știu că mama nu are nevoie de așa ceva.Nu acum și niciodată.Era mult prea târziu pentru regrete și scuze.

Am supraviețuit 17 ani fără el.Mai pot supraviețui la fel de bine încă 17.Nu merită iertarea mamei sau a mea.Și nu o va primi.

-Nu o să-l iert,îi iau mâinile între ale mele.Nu după câte am trecut din cauza lui.Ar fi trebuit să aibe grijă de noi,dar a ales să fugă ca un laș nenorocit.

Mama mi-a luat obraji în palmele sale și sa aplecat să-mi sărute fruntea.Ea era tot ce aveam nevoie pe lumea asta.Nu îmi pasă că tata și-a făcut apariția sau că Spencer îmi este frate,nu aș ezita dacă ar fi să aleg,pentru că aș alege-o pe mama oricând în detrimentul lor.

-Îmi pare rău,Brigitte,pentru tot.Erai doar un copil atunci când tatăl tău a plecat.El nu mai înseamnă nimic pentru mine,dar el este,până la urmă,tatăl tău,fie că ne place sau nu.Ești destul de mare încât să decizi pentru tine.Și voi fi de acord cu orice vei alege.

Mama încă credea că voi renunța la scuturi și îl voi lăsa pe tata să își facă loc înapoi în inima mea.Dar nu îți poate fi dor de cineva care nu a fost niciodată prezent în viața ta,și totuși,ghemul pe care îl am în stomanc,vorbind despre el,spune altceva.

Aveam o sută de gânduri ce îmi învadau fiecare colțișor al minți.Nu are idee cine sunt sau prin ce am trecut.Sunt fiica lui,dar nu sunt.Seamăn cu el,dar nu o fac.Aș vrea ca timpul sa se oprească în loc pentru o secundă,pentru că simt că nu mai pot ține pasul.

-Tata este în trecut,mamă.Nu vreau să știu nimic despre el.Nu îmi pasă unde a fost sau de ce făcut-o.Dacă pe el la durut,pe noi ne-a distrus.Iar asta nu pot ierta,nu când a durat atât de tare.

-Ești sigură? de ce simt speranța aia nenorocită din glasul ei,murind?

Am încuvințat din cap,luând-o în brațe.Brațele mamei s-au strâns,protectoare,în jurul meu,și am oftat lung.Nimeni și nimic nu putea rupe legătura dintre noi.Nici măcar tata.

-Foarte,îi spun,și o strâng mai tare în brațe.Am nevoie doar de tine.Și promit că nimeni și nimic nu va schimba vreodată asta.

Nu era doar o promisiune doar pentru ea,dar și pentru mine.Pentru mama,aș merge până în iad și înapoi,doar să știu că îi este bine.Ne cunoșteam reciproc durerea,iar asta ne-a făcut mai puternice.

Ne-am desprins,dar mama nu mi-a dat drumul.Și-a așezat o mână pe umărul meu,iar cu cealaltă mi-a mângâiat obrazul.Dumnezeule,câtă durere puteam vedea în ochii săi.Se uita într-un fel la mine,de parcă ar vrea să îi fac o promisiune chiar și cu ochii.

Buzele ei s-au întredeschis,dar nu a ieșit niciun cuvânt.Voiam să îmi spună pe bune ce se întâmplă cu ea,dar știam că nu o va face.Nu era pregătită sau pur și simplu nu voia să mă rănească și mai mult,crezând că nu sunt încă pregătită să aud întreaga poveste,nu cu adevărat.

-Nu sta până târziu,bine? Mâine ai școală.

Am încuvințat din cap și am lăsat-o baltă cu gândul că îmi va spune totul când va fi pregătită,dacă va fi vreodată.
Mi-a zâmbit și sa facut nevăzută,urcând la etaj.Mi-am lăsat capul pe spate,trecându-mi mâna prin păr.La dracu,timpul și universul ar trebui să îmi dea o pauză.