Our Sugar Daddy (boyxboy)

Vol 5 - Capitolul 11

Durerea era atât de sfâșietoare și insuportabilă încât îmi venea să urlu, dar sentimentul de panică și anxietate îmi pulsa atât de puternic în piept și în gât încât îmi bloca orice sunet să iasă de pe buzele care-mi tremurau frenetic din cauza șocului. Îmi bătea atât de tare inima, încât îmi era teamă să nu fac un atac de cord. Fiorii de panică pe care-i simțeam pulsându-mi dureros în degetele de la mâini și de la picioare mi se extindeau rapid de-a lungul brațelor și gleznelor precum o avalanșă, amenințând să-mi paralizeze brațele și picioarele cu totul și singurul lucru la care mă rugam în acel moment era să reușesc să rămân conștientă ca să pot ajunge într-o cameră cu echipament medical și să-mi pot trata rana cât mai repede posibil.

Nu era o opțiune să mă urc la volan în acea stare ca să mă duc în clădirea EEE și să mă tratez, iar Lith încă se afla într-un șoc absolut. Chiar dacă ar fi avut, ca prin minune, permis, tot nu l-aș fi lăsat să conducă. Diezze trebuia să stea cu ochii pe clădirea EEE din moment ce Chriss Lucard și Melanie fuseseră târâți de bufnițele lui Mellodias în tunelele de la subsol acesteia și riscam alte conflicte între Diezze și Mellodias dacă l-aș fi sunat pe Diezze să vină să mă ia rapid.

În niciun caz Mellodias nu mai era în acel moment stabil din punct de vedere mental, nu când Zestiria era cum era. Nu puteam să sun la salvare și să mă duc la un spital public sau privat, altfel aș fi riscat să le fac probleme lui Mellodias și domnului Erik, în ciuda faptului că dânsul ar fi putut să se ocupe cu ușurință de acel lucru. Însă nu-mi permiteam să-l deranjez în acel moment. Ultimul lucru de care mai avea nevoie era o altă dramă. Măcar pentru o noapte, măcar pentru o clipă, avea nevoie să simtă iubirea pe care i-o purta Haru. Și speram din toată inima ca acel drăcușor roz să se afle în acel moment cu domnul Erik și să aibă parte de dragoste și liniște.

— Ah... Haru, Zestiria, vă rog...

Mi se încețoșau ochii.

— ...vindecați acești demoni, am murmurat încet printre buzele pe care mi le simțeam crăpându-se sub dinții cu care continuam să mi le mușc de spaimă, de parcă cerurile nu m-ar fi auzit dacă nu aș fi declarat acea rugăminte cu voce tare, nu doar în gând.

Ajunsă în fața ușii apartamentului cu numărul 9 din capătul coridorului de la parter, m-am prăbușit în genunchi în secunda următoare, dând drumul glugii hanoracului lui Lith, care a căzut imediat mai apoi lângă mine. Încă tremura din toate încheieturile, iar ochii lui albaștri marini erau împietriți și înecați sub lacrimile ce continuau să-i curgă fără încetare pe chipul palid, strângându-i-se sub bărbia care-i tremura la unison cu buzele, mâinile, picioarele și pupilele cu care continua să privească în gol de parcă ar fi fost teleportat într-o gaură neagră. Era total în spațiu, fără să realizeze încă unde se afla sau ce se întâmpla, ceea ce m-a făcut să țip dintr-o dată îngrozită către el.