The Death's Kiss

Capitolul 6

Capitolul Sase

Eram deja cam la treizeci de metri departare de cladire. Era o distanta considerabila, dar inca nu indeajuns de mare ca sa ma multumeasca. Defapt, nu cred ca avea sa mi se para suficient de departe nici peste cativa kilometri. Imi doream doar sa fug. Sa alerg, si sa nu ma mai opresc niciodata.

Acum daca as fi putut, as fi alergat mancand pamantul, dar trebuia sa ma gandesc si la Anna, care abia tinea si asa pasul cu mine. Cred ca numai mana mea o impiedica sa ramana in urma si sa se prabuseasca.

Defapt, daca as putea si eu m-as prabusi chiar aici si acum. Nu imi puteam scoate din cap imaginile acelea infricosatoare; focul mistuitor. Era totul mult prea mult pentru mine, dar deocamdata, eram in acea stare dintre soc si negare, starea care nu te lasa sa constientizezi dezastrul la adevaratele sale proportii. Cel putin nu inca.

Padurea mi se parea cea mai buna idee in acest moment. Copacii si tufisurile intunecate nu pareau sinistre sau periculoase, ci pareau cel mai sigur loc de pe pamant, inghitindu-te in intunericul acela nesfarsit care brusc, parea ca acasa. Pamantul se simtea tare si denivelat sub talpa subtire a tenisilor mei, dand aproape la fiecare pas de vreo piatra.

Nu stiu de ce, dar ma asteptam sa fie ciment si in partea asta, dar se pare ca ma inselasem. Daca ar fi fost, am fi putut s-o stergem si mai repede din locul asta. In fine, ar trebui sa ma bucur ca am scapat din infern nu sa ma plang de drumul idiot de sub picioare.

-Firarrr, soptesc eu in timp ce dau din gresala de-o piatra si ma impleticesc intre propriile-mi picioare in timp ce cad in cap. Ma rog, nu in cap, dar in genunchi sigur. Durerea ma sageta dintr-o data in picioare. M-am lasat sa cad in fund, in timp ce mi-am acoperit genunchii cu mainile. Pietre idioate.

Anna se lasa sa cada alaturi de mine-nu la fel de violent-, privind cu o expresie tulburatoare spre pamant. Nu stiu cum, dar puteam sa jur ca-i vad lacrimile adunandu-i-se in ochi.

M-am strambat putin de durere, in timp ce m-am tarat putin mai aproape de ea, cuprinzandu-i umerii cu mainile.

-Hei, shhh. Totul e bine. Noi suntem bine.

Puteam sa aud minciunile din proprile cuvinte. Nimic nu era bine, iar noi era clar ca naiba ca nu eram bine. In viata da, dar nu bine. Nici vorba de asa ceva.

-Toti oamenii aceia...

-Stiu, incuviintez eu bland. Dar daca ei au murit asta nu inseamna ca trebuie s-o facem si noi da? Trebuie sa plecam de aici. Acum. OK?

Cand nu mi-a raspuns, am mai intrebat odata.

-Ma auzi? Tre’ sa plecam.

-Bine... sopti incet, abia perceptibil.

Ma ajuta sa ma ridic, cuprinzandu-ma dupa talie cu un brat in timp ce eu mi-am aruncat cealalta mana dupa umerii ei.

-Aghh... marai eu incet in timp ce incer sa mentin pasul pe jumatate mers pe jumatate alergat catre padure.

Dupa cam un minut, exact in momentul in care am trecut de primul copac de la marginea padurii, o sirena incepu sa se auda in departare, volumul crescand cu fiecare secunda. O alta i se alatura, apoi o alta, si-o alta.

Brusc, padurea nu mai parea cea mai buna idee.

Ne-am asezat sprijinite cu spatele de un copac mare si inalt, in timp ce gafaiam dupa aer. Totul in fata ochilor era negru. Clar padurea era o idee proasta.