Părinții mei m-au dat la o scoală de stat de vârsta de 6 ani. Nu mi-a fost bine acolo pentru că minim o dată pe săptămâna veneam bătută acasă. Mama și tata au încercat să vorbească cu învățătoarea dar ea zicea că întotdeauna era numai vina. Eram bătută și de fete și de băieți. Aproape toată lumea mă ura pentru că eram un copil fericit care râdea prea mult. Dar nu eram singura bătută. Asta îi făceau și colegului meu care era exact opusul meu. Plângea din orice. Era trist 24/7.
Până într-o zi cănd părinții mei au decis să mă mute la o altă școală. Mama și tata sunt profesori în Politehnică așa că au decis să mă mute la școala de acolo. Politehnica era la început o universitate doar cu facultăți dar rectorul a vrut să se asigură că copiii lui pot merge la o școală bună, s-a făcut grădiniță și școală în Politehnică. Am avut o presimțire că nu va fi bine acolo dar voiam să scapă de la teroarea aceea.
13 septembrie 2021. Prima zi de școală. Îmi era frică și rușine să vin într-un colectiv deja format. Purtam o rochie urâțică albastră cu alb. Aveam părul scurt acum și bretonul prins cu o clamă groasă roșie ca să nu mai arăt emo. Așa a vrut mama să mă îmbrac. Aveam doar 10 ani pe atunci deci nu puteam spune nimic. Am încercat să fiu drăguță, să salut și să zâmbesc dar din secunda în care am călcat în curtea școlii toată lumea se uita la mine de parcă eram ultima ciudată deși nu apucasem nici bună să zic.
