Not a hero

Prolog

                       Razele soarelui se strecurau printre pleoapele întredeschise ale fetei. Marusia adormise într-o poziție deloc confortabilă, dar în ciuda zgomotelor mașinilor năvălind în camera sa prin fereastra deschisă aceasta nu se clintise nici măcar un milimetru. Un picior îi atârna la marginea patului, în timp ce celălalt îi stătea îndoit într-o poziție nefirească. Cartea i se odihnise pe piept, ferindu-i pielea aurie de razele fierbinți. Când într-un final decise să se trezească, alarma indica ora 8:20, iar ea știa că îi rămăseseră doar 10 minute să se îmbrace și să iasă pe ușă ca să prindă metroul spre facultate. Lovită ca un glonț de realitate, aceasta se dezmetici într-o fracțiune de secundă. 

                        În câteva minute ni se înfățișă o Marusia hotărâtă, dornică să facă față acelei noi zile. Ultima lună de facultate nu a fost niciodată ușoară, grija scrierii licenței, amplificată cu incertitudinea viitorului sunt combinația perfectă pentru stres. Singura mângâiere era gândul că în sfârșit s-a terminat cu studenția. Marusia nu-și putea imagina ce anume în lumea aceasta ar determina-o să mai fie studentă vreodată. 

                       Când să închidă ușa, telefonul fetei începu să sune. Aceasta îl închise, fără să citească numele celui de pe ecran și roti cheia în broască încă o dată. Nu-i plăcea când nimeni nu-i trimitea niciun mesaj cu zilele ca mai apoi să o sune în cel mai nepotrivit moment posibil. Existau două posibilități: cineva avea nevoie de ea sau îi era dor. Iar a doua variantă părea de o mie de ori mai groaznică decât prima; să ajute nu ar fi fost greu, dar să-și deschidă sufletul în acest moment i se părea imposibil.  Coborî cele patru etaje în grabă, iar când ajunse la capătul scărilor nu-și mai putu stăpâni curiozitatea și-și deschise telefonul. La apeluri pierdute era un număr mult prea cunoscut. Dintr-odată telefon zumzăi pentru a doua oară. Și răspunse.

                   - Nu credeam că-ți voi mai auzi vocea vreodată, scumpo. îi zise pe un top amuzat, dar și obosit.

                   - Nu mă înnebuni. Încă sunt supărată pe tine, nu-ți face speranțe. îi răspunde Marusia, împingând ușa blocului cu putere. 

                   - În curând nu vei mai fii. Am de gând să te rup din lumea cărților. Vino cu mine la mare în weekendul ăsta. 

                   - E abia începutul lunii iunie, nu crezi că e cam frig? zise ea, după ce cântări invitația lui preț de câteva secunde.

                   - E foarte cald, sunt aproape 32 de grade la umbră. Încălzirea globală își spune cuvântul. 

                   - Matei, zău acum, ce-ți veni să mergi la mare? Nu știi că am o grămadă de lucru pentru facultate. Ești incredibil. zise ea, în timp ce coborî scările spre metrou. 

                    - Și tu ești incredibilă, draga mea iubită. Ne vedem vineri seară.

                     Și îi închise din senin... Marusia ura când el îi vorbea în acest fel, i se părea mult prea... siropos. Iar relația lor nu putea fi definită astfel sub nicio formă. 

                    În stația de metrou, Marusia se simți ca în prima zi, dezorientată și grăbită, însă acum toate mișcările îi deveniseră automate și înainte ca ea să se gândească cum să-și facă loc printre mulțimile de oameni picioarele sale o purtau nestingherite. Aceasta avea să fie o zi lungă și știa că merită cu desăvârșire o pauză. Mini-vacanța propusă de Matei părea a fi soluția perfectă, dar cum să meargă cu el fără bani și cu o mie de pagini de citit?? Cu câteva zile în urmă se simțise pregătită să-i mărturisească că ar vrea să ia o pauză (eternă) de la relația lor, dar acum își simțea inima cum i se înmoaie. Știa că avea să-i cedeze și acest lucru o enerva mai tare decât lucrarea de licență.