Se ridica cu greutate din fotoliu, deplasându-se apoi la geam. Își simțea picioarele moi, fără vlagă, greoaie si făcu un efort să se miște, înainte de a renunța la idee. "Iarăși pete?", își zise, cu un vag sentiment de iritare la vederea urmelor de grăsime si praf întinse pe suprafața de sticla, gând îmbinat cu un gest scurt de ștergere cu mâneca, dintr-o veche rutină învățată. Umbrele după-amiezii deveneau mai adânci, observă, pe măsură ce norii adunați întâi la orizont se împingeau mai sus, mai aproape, turnuri de spumă albă și apoi vălătuci cenușii, cu tente de albastru de cerneală. Deschise fereastra după câteva minute, tocmai când plasa de insecte începu să se umfle, să se scuture zgomotos la trecerea unui curent de aer rapid si rece.
Închise ochii, inhală aerul umed cu satisfacție si simți cum se agită în jurul său poalele rochiei de bumbac, înfoiate într-o mișcare bruscă. In momente ca acesta simțea că se ridică pe aripile unei energii necunoscute, că lumea se reclădea in jurul ei, sălbatică si nouă. Savură prospețimea neașteptată a aerului răcoros, amestecat cu umezeală si seve de verdeață, lăsând capul întins pe spate, ca si cum ar ușura trecerea moleculelor de oxigen spre plămânii leneși, obișnuiți cu căldura tropicală a zilei uscate de vară, captivă într-o încăpere neaerisită, stătută. Aruncă o privire scurtă pe pachetul de țigări de pe noptieră, dar nu avea chef, iar fumul ar fi deranjat locatarii casei. Imaginea ii evocă mai degrabă o stare de greață, așa că le întoarse spatele. Plus ca bricheta își consumase gazul de ieri.
Mai făcu doi pași, simțind sub tălpi dogoarea gresiilor încinse de pe balcon. Se sprijini pe balustrada șubredă din fier, răsucită în cordoane subțiri ce întruchipau modele înflorate, desprinse dintr-o altă epocă. Primul tunet o făcu să tresare și să se dea înapoi, dar apoi reveni la punctul său de vedere pentru a scruta atât orașul cu clădirile ponosite ale centrului vechi (situat mai jos, dincolo de cimitir), cât si cerul, cu oștirile sale de apă si foc, pe punctul de a se încleșta dramatic în înălțimile amețitoare. Oare văzuse ceva la meteo despre asta? Azi dimineață se anunțase la tv vreme senina. Se bucură totuși că se schimbase prognoza. Așa era mai incitant, cu un strop de pericol, senzație ce-i grăbea sângele in vene. Nu revărsările de ploaie le aștepta neapărat, puhoiul lichid spumegând pe asfalt dar nici tihna dulceagă de după furtună, după ce totul s-a consumat si năruit, ci toată această semeție amenințătoare, pregătirea pentru potop, furia stihiilor acumulată treptat, până la paroxism si rupere. Aici se regăsea si trăia o sublimă încordare a simțurilor. Ii creștea entuziasmul cu fiecare clipă, cu fiecare învolburare a materialului subțire pe trupul ei, dans frenetic ce când o lipea de piele, când ridica pânza, ca o umbrelă răsucită in fel si chip. Acest tip de experiență o înviora mai mult decât năzbâtiile teribiliste în care o mai atrăgeau cei de vârsta ei și în care se implica cu jumătate de inimă si oricum, extrem de rar, la provocarea unei amice dispusă să facă un fel de faptă caritabilă pentru proscrisa grupului. Nu o bucura defel agitația iscată în jurul trecerii interzise, în salturi împiedicate, lipsite de grație, peste gardul de beton al ștrandului prăpădit al localității, de exemplu, o speluncă tristă în care unii își etalau pielea cafenie, prăjită la soare ceremonios, pe îndelete și cu înverșunare, în două schimburi pe zi iar alții agățau și ridicau din priviri fuste prea scurte, tricouri prea mulate, la umbra terasei care agresa văzul prin reclame la băuturi alcoolice de duzină.
Trăia in schimb pentru vijelii, natură dezlănțuită, sentimentul de pregătire a marilor catastrofe acvatice, pulsația din ochiul uraganului, sentimentul de a fi prins fără scăpare, dincolo de vulgaritatea gălăgioasă și mocirloasă a bâlciului estival. Ce bine ar fi de ar putea să zboare! Dând contur ideii, se aplecă peste margine într-un unghi imprudent, de parcă ar pregăti un salt în gol, cu brațele înălțate în lateral, asemeni unei păsări gata de lansare peste abis.
Auzi zgomote și privind în jos își dădu seama că mama ieșise în curte să adune rufele, cu aceleași gesturi repezite tipice ei și ocărând pe cineva în lipsă, un observator anonim oarecare și imaginar care i-ar strica socotelile cu vremea, cu timpul si viața. Se întoarse la contemplarea cerului dar farmecul trecuse, senzația de libertate se ofili si dispăru. Oftă greoi și își sprijini coatele pe balustradă. Mama robotea afară ca o viespe pregătită de atac, vorbind tare dar mai mult pentru sine, descărcându-și nervii printr-o agitație aparent haotică. "Numai mizerie si dezordine, of, cine puse lemnele astea-n cale, cine Doamne tot încurcă lucrurile mele! Lucruri si lucruri și resturi peste tot! Unde ne trezim, in cocină?!", se auzea din curte, printre sunete de obiecte trântite alandala cu năduf - izbitul ligheanului metalic de betonul crăpat, rostogolirea unui ceaun vechi printre buruieni, pași duduind în stânga si-n dreapta, câinele mârâind mai mult de-o părere, lăsând altora neavizați ispita confruntarii, dacă s-ar fi găsit neispravitul acela capabil să o înfrunte, demn de o milă disprețuitoare. "Hmpf!" Fornăi de câteva ori, capitulând înainte de a-și așeza neprotocolar botul pe labele din față, la adăpostul cuștii. Vantul izbea din ce in ce mai tare ușile în balamale și chinuia acoperișurile de tablă veche. "Nu mai e mult", își zise dar nu era sigură dacă se referea la ploaie, la plecarea de acasă și la încheierea unei perioade lungi din existența ei, de fată mai mult singură și tristă, cu o mamă veșnic necăjită si bunici tăcuți, mohorâți, mai degrabă absenți, cu toate că împărțeau aceleași încăperi cu tapet murdar, verde in sufragerie, galben de pepene în bucătarie și lila pe holul cu miros de mucegai, cu ușa pivniței fixată într-o balama ruginită.
Mai privi o dată spre cer cu regret, dorindu-și să fie învăluită în acea negură lăptoasă si electrificată, clocot de energii primare, de materie cosmică fără odihnă, fără granițe, fără legaturi cu zumzetul mecanic al umanității strivite pe pământ în cutiuțe de beton. Totuși, nu avea chef să dea ochii cu maică-sa, pentru a se certa a nu știu câta oară, în numele unor fleacuri fără rost. I s-ar fi aruncat în față iarăși "trândăvie", "nesimțire" și epitete afectuoase precum "golancă", nemeritate și lipsite de duioșie maternă. Închise geamurile, se retrase pe canapea, întinsă printre pernele decorative, cu țesătura de catifea de mult roasă. Intunericul înghiți nu doar lumina zilei, ci și umbrele lungi ale orei de apus, ascuns după cortina de nori. Camera se făcu mai mică, colțurile dispărură în beznă și rămase viu ticăitul ceasului aurit, demodat din cuiul de pe perete. Tic-tacul deveni un fundal sonor monoton, chemând-o spre somn. Parcă adormi, parcă si visă ceva încâlcit, cleios, dar nu fu sigură. După un timp deschise ochii. Ciudată tăcere, consemnă leneș cu nasul în cutele cuverturii, dar ceva părea nefiresc. În suspensie cumva, înțepenit ca un stop-cadru. Căscă si aruncă privirea spre fereastră, dar nu văzu nimic anormal, doar crengile teiului, muchiile pereților exteriori, felinarul (mai degrabă ghicit prin frunziș), lumina ca de lămâie stricată, griul opac întins uniform al norilor și...
Se mai uită odată, să se asigure că nu visează. Era un fulger. Un fulger clar si vizibil și...nemișcat. Un fulger ce cădea la câteva acoperișuri mai încolo, probabil deasupra magazinului de pompe funebre. Sau poate deasupra crucii de piatră, la marginea cimitirului dinspre strada lor, la bătrânul cavou "al îngerilor", cum îi plăcea să spună unei prietene și colege de la ciclul primar. Era ca un fir gros si auriu, împletit cu altele subțiri și răzlețe, întinse în țesătura de negură. Nu era sigură dar cu toată absurditatea faptului, în mintea ei căpătă deodată importanță unde anume lovea, nu de ce se petrecea acest eveniment fantastic și nici într-un caz cum. Trebuia să știe iar în capul ei nu mai trăi decât acest scop, prinzând contur cu tăria unui imbold primordial. Să afle neaparat. "De ce nu te uiți?" Vocea nu-i aparținea dar venea dinspre capul ei, cumva. Aprinse veioza cu abajur de lângă pat. Se ridică dar mai mult pluti spre geamuri, ca și când nu și-ar târî corpul după ea, ci numai spiritul s-ar întinde peste covoare și mobile desperecheate. Le gasi închise și baricadate în cuie. Nici asta nu păru să o mire, înregistră scurt faptul și râcâi un pic vopseaua scorojită de pe lemn, privindu-și reflexia lângă fulgerul aprins perpetuu în spațiul nocturn. Într-un cadru pictat cu o aură de lumină sepia, cu tumultul încremenit al furtunii neagră-albăstruie bântuind apoteotic și mistic în clipa nesfârșită, o privea de dincolo o față necunoscută, tocmai acolo unde ar fi trebuit să își întâlnească propriile trăsături faciale, proiectate transparent pe sticlă. Ochii de culoarea furtunii erau complet mați, fără pic de alb. Părul în întregime negru ca un tuș cădea vâscos pe umeri, peste un giulgiu încrețit. Palme cu degete ca niște rămurele încâlcite, presărate cu promoroacă, se aplecară peste felia de sticlă iar apoi trecură de partea ei, întinzându-se flămânde.
În străfundul sufletului ațipit simți atunci că se deșteaptă un sentiment profund de groază. Ca si cum cum era semnalul de alarmă pe care-l aștepta, plonjă spre ușă, cu membrele înțepenite si tipătul înecat în gât. Credea că aleargă, dar înota mai degrabă într-un abur de teroare și caldură sufocantă, atât de încet, de împiedicat si fără să se apropie de destinație. Conștiința sa tresări. Logica si rațiunea luptau să iasă la suprafață dintre tenebrele coșmarului. Se poticni și se trezi într-un final lângă ușă. O împinse larg, sări în coridor și coti la dreapta, apoi la stânga, merse drept înainte și iar intră pe culoare laterale, cu nișe ovale mascate de draperii zdrențuite, într-un fel de labirint arhitectural. Nu se descurajă, strânse din dinți și parcurse metri dupa metri nesfârșiți, în tăcerea ca de mormânt, în lumina spălăcită, fugind de figura aceea îngrozitoare, de casa străină pe care nu o mai cunoștea, devenită un loc spectral al deznădejdii.
"Oprește-te!" Țipă cineva drept in urechea ei. O voce ascuțită, panicată. Realiză cu mirare că era propriul ei glas. Se opri și privi în jur. Coridorul se sfârșise. Tunelul se termina cu o poartă solemnă și grea de stejar, cu margine semicirculară. Părea mai veche decât timpul și mai masivă decât un munte. Grinzi orizontale stăteau alăturate ca într-un blestem arhaic, legate cu scânduri afumate, cu blana lemnului aspră, amintindu-i mai degrabă de zimții unui fierăstrău sau de niște dinți neregulați, mici si răi. Mintea îi evocă imaginea acelor piranha carnivori, atât de vorace în zbuciumul lor animalic de sub apă. Nu pipăi mult si apucă clanța imensă cu ambele mâini, cu disperarea osânditului, până își sprijini în ea toată greutatea, cu puterea înzecită a groazei, în ciuda așchiilor lemnului ce mușcau adânc în pielea ei. Până la urmă cedă cu un tânguit prelung. Tremura când trecu pragul, de ușurare dar și de usturimea micilor înțepături, răni miniaturale și sângerânde peste brațele goale. Durerea și istoveala îi pulsau în coșul pieptului. Răsuflă greu de câteva ori. Inima bubuia ca un tunet, asurzind-i timpanele. Circulația îi foșnea în urechi, într-un du-te-vino frenetic. Era la capătul puterilor.
Afară, de-o parte și de alta străjuiau doi piloni de marmură pătată, gălbuie. Reuși să-i deslușească în ciuda beznei și trecu printre ei, dar trebui să rupă niște tufe cu frunze mari, zimțate, ce îi mușcară palmele. "Urzici?" Poarta de verdeață astupa intrarea în acel loc la fel de bine ca ușa masivă, protejându-i secretele. Nevăzând în față decât verde întunecat, desiș zburlit, ridică ochii spre capetele coloanelor și spre triunghiul cioplit deasupra, un fronton ornat cu flori de piatră și chipuri delicate de copii. "Cavoul îngerilor!" își aminti. Mai sus, stâlpul de lumină al fulgerului strălucea în verde aprins, iluminând fantomatic construcția cavoului, fețele cioplite, vegetația dezordonată din jur și figura alb-negru din prag. Când ajunsese? Fusese în spatele ei în toată goana aceea înverșunată? Dădu să meargă în spate, dar atinse urzicile gigantice și se opri in loc. Fulgerul se mișcă puțin (se răsuci în loc?), dezvăluind un înger strălucitor ca un far, un tânăr cu veșmânt drapat, cu expresie amenințătoare si suliță în mâna dreaptă, pregătită să fie aruncată în fata învăluită în lințoliu, cu bucle asemeni unor tentacule vii, răsfirate in aer. O stafie a durerii, cu ceva aprig în poziția sa, cu degete chircite, lungi, noduroase, cu terminații de gheară, încleștate pe zid. Ambele figuri păreau gata să se nimicească, în încremenirea lor tăcută. Închise ochii să blocheze viziunea infernală si țipă cu toată forța de care mai era în stare. Totul se fărâmiță în bucăți și atunci se trezi de-a binelea.
Turna cu găleata, ploaia bătea in geam cu degete furioase de apă. Bunica intrase in cameră când dormea și se odihnea în fotoliu, cu brațele în jurul trunchiului său șubrezit. Arăta ca în transă, cu ochii fixați goi înspre exterior, constată Iulia și se ridică pe jumătate. Lumina veiozei era tot aprinsă. Bunica o observă atunci si o întrebă dacă e bine, desigur fără să vorbească, doar din atitudine, cu sprâncenele subțiri arcuite. Batrana nu îi vorbea aproape niciodată, nu din propria inițiativa, în orice caz. De mult nu mai considera că e o ciudățenie sau ceva nefiresc. Se bucura de atenția femeii, atât cât era dispusă să ofere. Nici ea nu era foarte vorbăreață și pe maică-sa prefera să o evite de cele mai multe ori, știind că o scotea din sărite cu încăpățânarea sa taciturnă. Mama era o fire cataclismică, aprinsă, cu un temperament coleric. Nu suporta să fie contrazisă, mai ales de fie-sa. Orice subiect de conversație devenea îndată un prilej de ceartă - o notă mai slăbuță la școală, hainele prea scurte, prea colorate sau prea moderne (mici comori descoperite cu răbdare în magazine second hand), felul în care curăța un cartof sau lăsa un pantof în drum, totul putea fi un prilej de hărțuială si cicăleală maternă. Nu au fost prietene niciodată si nici nu încercau cu adevărat. Probabil din pricina firilor opuse. Sau erau oare? Probabil le separau mai mult mentalitatea și generațiile, pe când bunica avea un fel calm de a trata oamenii si întâmplările, fără exagerări inutile. Era și o bună, răbdătoare confidentă, cel puțin în primii ani ai copilăriei, când Iulia își vărsa necazurile, simțindu-se nedreptățită de soartă, de familie, de semenii ei in general, când se strica de tot o jucărie prea uzată sau se descosea rochița cea mai iubită, când un vecin băut aruncase cu o piatră spre ea peste gard și nimerise piciorul lui Cuțu (si acum mai șchioapătă un pic, săracul, primindu-și astfel porecla Șchiopul), când nu venea vacanța mai repede sau când trecea prea in goană. Bunica asculta liniștită, ținându-i căpușorul în poale, mângâindu-i domol buclele nepieptănate, rostind în șoaptă câte un "Așa, puiul meu, așa?", fără să ia cu adevărat apărarea nimănui, fără să aprobe sau condamne emoțiile strânse în piept, curgând ca niște pâraie spontane și repezi, ale copilei. În adolescență schimbase confidenta cu prietene de aceeași vârstă, mai stabile sau ocazionale, cu inima deschisă a celor care îmbrățișează viața fără prejudecăți și gânduri prea statornice, cu simpla bucurie a celor ce găsesc înclinații spre lucruri similare, legând prietenii care la acea vreme par sacre și pentru totdeauna. Relațiile se răciseră între timp, ea nu avea înclinații să reînnoade legăturile vechi, crescuse și se însingura mai mult decat căuta compania celor de varsta ei.
Iulia privi îndelung fața bătrânei, pudrată de nămeții timpului. Un moment sau o eternitate, niciuna nu vorbi și nu se mișcă, în concertul spasmodic și împrăștiat în mii de sunete sfărâmate ale ploii. Cuprinsă de o hotarâre bruscă, se ridică greoi pentru a se duce lângă fotoliu, așteptând în picioare o reacție, un semn oarecare al bunicii. Fulgeră atunci orbitor și imediat urmă un tunet, ca nota cea mai joasă și prelungă a unei orgi monumentale. Bunica păru să se învioreze și-i apucă mâna între degetele sale subțiri, veștejite.
-Ce-ai visat urât, copilă? Nici nu e noapte bine, zise încet, cu o blândețe vecină cu dojana. Ca la un semnal, fata se așeză alături, jos, și se gândi la ce trăise în acele clipe de groază ale visului, înainte de a se împrăștia ca ceața detaliile acelui coșmar sufocant. Deși își dorea să uite, să își smulgă din piept teroarea aceea ca o beznă adâncă si rea, încercă să își amintească. Câteva clipe tăcu. Pe hol măsura timpul un vechi pendul de plastic, imitație ieftină a confraților săi aristocratici, cu ore străine de cele din lumea reală, ca si cum ar ordona și înșira minute fantomatice într-o altă dimensiune, fără noimă si țel aparent. Prăfuit și sugrumat în lanțuri ruginii, își mai dezmorțea mecanismele învechite, la mila trecătorului care s-ar fi îndurat să îl anime, la răstimpuri total întâmplătoare.
-Buni Anica, începu Iulia, de cand stăm noi aici, lângă cimitir, ai auzit vreodată de stafii sau alte...creaturi ciudate? Strigoi? A văzut vreodată cineva o apariție? Atâția oameni locuiesc în zonă...cineva trebuie să fi observat ceva neobișuit. Nu...?
Asteptă o reacție sau un răspuns de orice fel, dar bunica se mărgini să privească mai departe în gol, cu ochi plumburii, iriși fără scânteie, îmbrățișați de pleoape grele, umflate. Părea că vorbele fetei nu făcură altceva decât să o scufunde în reveria ei obișnuită, stând așezată fără greutate sau volum în fotoliu, cu rochia ei lungă, gri mohorât, aparținând altei lumi, uitate, decolorată cenușiu ca în filmele de epocă, ea însăși aproape o fantomă a trecutului. Iulia regretă imediat intrebarea, i se păru prostească și copilăroasă. Găsi mai potrivit să nu insiste, să nu întrerupă reculegerea bătrânei. Se ridică anevoie, cu membrele amorțite. Fereastra o chema, cu tânguirile nocturne ale ploii, cu vijelia ei sălbatică, gata să sfâșie tot ce-i sta în cale, ofensivă lichidă în valuri. Întorcând spatele întrebării rușinoase, de prunc speriat, lipi fruntea de sticla rece, închizând ochii. Atunci o lovi o durere intensă la cap. Brusc i se făcu rău. Un rău care nu mai trecea, ca această seară nebună.
Nici ziua nu fusese mai plăcută. Inventariase toată dimineața bagajele pentru facultate, a nu știu câta oară, deși o despărțeau saptamâni bune de începerea cursurilor, într-un mare oraș universitar. Uzura acestei acțiuni repetitive îi tocise aproape de tot bucuria noutății, în lipsa unei activități mai palpitante, mai antrenante. Foștii colegi de liceu urcau în vremea asta potecile de munte sau își lipeau trupurile transpirate în spuma rece a valurilor marii, chicotind ca apucații. Ar fi putut să li se alăture, să capituleze în fața aroganței impetuoase și necesare a Vietii, cu economiile ei firave cu tot, dar lipsa obisnuinței, pe lângă înstrăinarea ei obișnuită față de semeni și de mulțimi descreierate, o determina să rămână acasă încă o vară, condamnându-se de bună voie la plictis. Mai fugise cu prietenii la cate-un chef, mai mult din necesitatea de a scăpa de sentimentul izolarii bătrânicioase la care o predispuneau mediul, educația, firea sa, decât din pasiune și dedicație pentru genul acesta de acțiuni, ce atrăgea ca moliile la bec generatia de tineri de aceeași vârstă. Nu putea renega cu ușurintă obișnuințe înrădăcinate, crescute pe fondul privațiunilor si complexelor din copilărie. Cocheta uneori cu pericolul dar detesta riscurile. Un sentiment al risipei - risipa de sine, de tinerețe, de sănătate, fiindcă fuma - îi dădea uneori impulsuri comice, trezindu-se în anumite dimineți plină de o fericire exagerată, simulată. Proba costumul de baie pestriț colorat, un nylon cusut anapoda de muncitori din țări exotice, plătiți cu mai nimic și făcea piruete obraznice la oglinda mare, murdară din living, a cărei ramă cu pete răzlețe de bronz păstra amintirea unei bunăstări pierdute sau măcar împopoțonată fals, decorativ, ca o mască ridicolă cu pretenții de mare stil, peste mobila inaugurală a unei nunți de mahala (stropită cu bere ieftină si pudrată cu obraji durdulii, macerați în farduri ieftine, de soacre).
Ba nu, se înșela. Bunica nu ar fi dat niciodată un spectacol de asemenea trivial prost-gust. La vremea ei fusese o femeie discretă, modestă, dar fiică-sa iesise dintr-însa ca un strigăt de trompetă, încordată, stridentă, gata să muște viața cu o poftă animalică, distrându-și anii adolescenței în serate deșănțate și obsesii de prințesă surghiunită în lumea a treia. Fotografiile ei, strivite în cutii rupte de pantofi, duceau mărturie unei existențe pofticioase, aprige, consumată cu o mare convingere. Uite-o la balul liceului, într-o coafură montantă, a la Pompadour, cu zâmbet retușat profesionist de mâna fotografului, alături de colege exasperant de mulțumite și încântate de sine: se aplecau confidențial una spre alta, se țineau de talie, făceau cu mâna cuiva (poate sinelui viitor), jucau cu ochi luminoși pe scena tinereții lor agitate. La Predeal, în fuste mini și saboți proeminenți făceau roată în jurul ursului împăiat, cu in picior ridicat la spate, ca balerine grotești în vilegiatură. De câte ori nu privise Iulia aceste frânturi de trecut imprimate pe hârtie îngălbenită, deopotrivă fascinată și oripilată? La disco, accesorizată până la refuz cu gablonțuri fistichii, mama, atunci domnișoara Eugenia, poza purtată pe brațe de băieți mustăcioși, cu plete încâlcite sau dansând seducător, alături de un don Juan patetic, în costum alb. Iar apoi în brațe cu bebelușul Iulia, surâzând artistic spre obiectiv, afișa un zâmbet fad de madonna prefăcută.
Ce a rămas din această fanfaronadă a frumuseții, cosmetizată cu rimel păstos, pe gene false? Mai nimic. Prăbușirea într-un trai domestic comun tuturor soțiilor, mamelor si mătușilor din cartier, măsurat între obligații diurne și emisiuni cu scandaluri televizate. Poze cu tatăl ei sau cu părinții împreună nu erau în cutie, le ținea bunica într-un sertar ascuns în noptieră. Mama le-ar fi dat foc demult, dacă ar fi știut de ele, dar nu era exclus să le tolereze în acest locaș secret, atâta timp cât nu i-ar fi apărut în cale, evocându-i eșecul unei căsnicii pierdute. Odată risipite idealurile traiului în doi iar dragostea mistuită, fără alte jocuri de artificii după fiorii de început, evaporându-se așadar cu totul în trei-patru ani de locuit împreună orice urmă de afecțiune, pretinsă sau încă reală, legați numai de o copilă tăcută și de o casă batrânească, cu acte jumatate în neregulă (mărturie a unor moșteniri împărțite abuziv între frați și surori vechi), inginerul Virgil Costin Emilian (toate prenume!) se despărți fără mare tam-tam (din partea lui cel puțin, mama boci teatral cu lunile, după spusele bunicului, însă Iulia își reprimă acele amintiri nefericite), plonjă în curentul primejdios al emigrării în străinătate (la propriu și la figurat) și dus a fost. Se vorbea numai în șoaptă și nu de față cu mama de o altă căsătorie în Franta, de o soră mai mică, de un job la o mare companie de stat și cam aici se încheia tărâmul datelor certe, sigure, restul era umplutură de can-can, bârfe servite cu voluptate de vecini la colțuri de stradă și adică: mașini scumpe, vacanțe pe bani grei, apartamente cu parchet si marmură în centru, haine de firmă, prosperitate nesimțită și cu tupeu, biata Jeni a ramas cu mai nimic și un copil de crescut, n-a trimis niciun pachet, bani nu mai vorbim etc etc.
Strălucirea si așa precară a mamei, clădită pe mușuroaie de iluzii superficiale (ambiții personale nu avea defel, în afara dreptului pretins de a fi admirată, de a se distra cu fetele, de a purta rochii la modă și de a face un sejur anual la Mamaia, de a ține în vitrină bibelouri cu marchize înzorzonate si țărănci pitorești, de a fuma elegant țigări la cafea, în atitudini studiate - capot matlasat, bigudiuri, papuci de casă cu mot roșu ca cireșele) se încheie brusc si fără drept de apel: trase obloanele fericirii pretinse și se dedică unui trai mărunt, banal, nervilor de zi cu zi și disperării aferente. De dragul amorului de sine rănit, mama avea din când în când plăcerea sadică de a falsifica istoria, strigând cui era dispus să o creadă că dumneaei putea pleca cu el și învârti azi bani cu lopata, da, cu lopata, sa aibă tot ce visa noaptea dar nu, ea a ales să rămână cu bătrânii, să le cultive cu martiriu bolile și senilitatea dar mai cu seamă să se sacrifice pentru proasta aia nerecunoscătoare de Iulia. Bunicul, când era de față la aceste manifestări teatrale, nu tolera cu îngăduință detronarea adevărului, de dragul unor calități inexistente ale fiicei trădată în plan sentimental dar neîncununată de gloria iubirii necondiționate, cum pretindea, nu, bătrânul se opunea scurt și la obiect, în termeni de "Tu i-ai mâncat zilele cu mofturile si ifosele tale, fă tâmpită, că doar nu aveai de ce să fi geloasă. Omul a pus pâinea pe masă și tu i-ai stat în coaste ca o toantă, muiere fără minte!", în rest fiind de altfel un bonom placid, pescar ocazional și microbist convins, la mila antenei șuie și capricioase. Cu mici variațiuni, pledoaria pentru sacrificiul matern apărea la intervale regulate - în zi de curatenie mare, înainte de sărbători însemnate cu cruce roșie, în zile de răstriște (banii de la atelierul de confecții se terminau repede), la aniversările personale, după ultima felie de tort cu margarină, împărțită cu niște amice trecătoare, la năzbâtiile fiicei - nimic grav de altfel, un pantalon tocit în genunchi, o întârziere minoră peste programul stabilit de ieșit afară - la încăpățânarea bunicilor de a-și pune deoparte sume meschine din pensie, act de zgârcenie catastrofală în ochii mamei și mai ales la invidii pricinuite de bunurile altora sau de armonia lor conjugală.
Iulia la rândul ei îngropase devreme, dacă avusese cândva, sentimente de iubire filială față de acest tată pierdut devreme. Nu durea, nu conta prea mult. Nu ținuse legătura cu ea în nici un fel; a șters din partea lui cu buretele acel fragment superficial al vieții sale, cu copil cu tot, poate de rușine, probabil din necesități practice, în pragul unei existențe noi, miraj al Occidentului civilizat. Iulia își imagina uneori, în nopțile cu insomnii, caracterul rebel al tatălui, care îndrăgostit pesemne de fiica directorului companiei la care lucra ca angajat, primit cu încredere în sânul familiei, fugise ca un rebel dezmoștenit cu frumoasa și frivola franțuzoaică, în taioarele ei Channel prețioase, duși de o mașinuța sport pe Riviera franceză, furând fericirea fără scrupule, predestinați unei pasiuni nebune, asemeni unor starlete de cinema. Cam la asta se mărginea relația cu amintirea tatălui, la fabulații inofensive de copil. Așa ca Iulia nu pierduse nimic substanțial, nu erau necesare reparații evidente, poate și din cauza vârstei fragede la care dispăruse din viața ei. Se mulțumea cu aceste realități fabricate despre tatăl ei. Știa cazul unei colege din școală, clasa paralelă, a cărei părinți divorțați dar îndestulați o răsfățau cu atâta ardoare, încât și-ar fi dorit să fie eroina unei asemenea povești, să sufere dar lângă un computer ultimul tip, cu dulciuri si reviste la discreție si să guste, bineînțeles, ore de stat noaptea tarziu în oraș la terase de lux, servind pizza alături de prieteni devotați, adoratori gata să o așeze pe un piedestal siropos. În ceea ce o privește pe maică-sa, se lecui de naivitate și de vinovăție în jurul varstei de 12-13 ani, când își clarifică ideile și fiecare piesă importantă din trecutul familiei se așeză în locașul ei. Devenise imună în timp la toanele și ieșirile ei patetice, la minciuni turnate ca maioneza peste salată, prea mult, prea dens.
Iulia lovi scurt cu pumnul în geam și puse capăt acestui lung șuvoi de gânduri fără noimă. Durerea de cap se extinse spre maxilare și îi dădea o senzație acută de greață. Ameți mai rău, în ciuda umezelii răcoroase a geamului, așa că se întoarse spre cameră, pregătindu-se să reia convorbirea - mai degrabă monologul - cu bunica. Noroc că era o persoană răbdătoare, aștepta de obicei fără arțag, îngăduitoare, mersul lucrurilor, de altfel nu își critica nepoata în general și își tolerau reciproc, cu înțelegere, stările și capriciile. Spre surprinderea ei, când se pregătea să readucă vorba despre vedenii și alte năzbâtii, sub pretextul atmosferii potrivite unor povești de groază, bunica dispăru iar becul se stinse. Lucrurile se petrecură aproape simultan. După primul moment de consternare, în secunda acomodării cu realitatea îi trecu prin vene cea mai teribilă frică. Mai simțise o dată emoția asta paralizantă, privind în gară un pasager întârziat, agățat de un tren în mișcare, aproape căzut pe șine dintr-o mișcare imprudentă, salvat în ultima clipă de un alt pasager. Acum era însă mai intens șocul, mai viu, mai aproape, presimțirea a ceva teribil. Becul pâlpâi de câteva ori, înainte de a muri cu totul, suficient încât să observe schimbarea ocupantei fotoliului. În locul figurii prietenoase și familiare se afla străina din vis. Stafia. Nu leșină, spre uimirea ei, dar înțepeni pe loc, pironită de monstruozitatea incredibilă a faptului dar si de o curiozitate morbidă.
Șuuuuuuu..., se auzi vocea din întuneric, o șoaptă scrijelită pe auz ca un foșnet uscat, răgușit. Șuri...Șulia...Cu si mai multă groază tremurând ca o tulpiniță în vijelie, fata își dădu seama că era chemată de această ființă necunoscută, odraslă și mamă a coșmarurilor. Se lipi cu spatele de perete, în partea opusă. Simțea că își pierde voința, că se destramă tot ce este luminos, bun si normal. Creatura întinse brațele mumificate spre Iulia. Numele ei era rostit din ce în ce mai sonor, mai clar, mai imperativ, până țipă cu tăria unei sirene: Iu-li-a! Iuuu-liii-aaa!
Taaaaaci! Taci!! Iulia i se alătură în tănguitul sfâșietor, urlând de-a binelea. Își trăgea părul din cap, căzută în genunchi, sufocându-se în beznă. Nu știa cum și în ce parte să se apere, instinctul ii poruncea să fugă, să o cheme pe mă-sa sau pe tataie dar se simțea pironită cu lanțuri de podea, ca un biet suflet înrobit. Luciditatea lupta să se strecoare la suprafață. Vocea din tenebre redeveni șoaptă, dublată de un alt zgomot nefiresc, de obiect târât lent pe podea. Se strânse în ea atunci, mâini și picioare adunate la piept, gata să pareze în întuneric teroarea ce venea spre ea. Conștientiză un impuls nou, venit din mecanismele ancestrale ale omului ca vietate adaptabilă la orice împrejurări - de a face rău, de a lovi cu sete, de a tăia în carne vie. Știu că nu va ceda. Își propuse chiar să trateze totul ca o farsă, jucată de cineva cu credibilitate, dar o farsă și nimic altceva.
-Cine ești? Riscă o întrebare spre direcția sunetului. Ce gluma sinistră crezi că faci? Pleacă sau sun la poliție! Sunt chiar lângă telefon! Vocea subțire nu o impresiona nici pe ea.
Lumina se porni din nou, o lumina roșie, de infern. Imaginea din fața ei îi făcu părul măciucă: aplecată spre ea, figura fantomatică scrâșnea din dinți negri, ascuțiți, cu degetele întinse spre obrazul Iuliei, gata să o cuprindă într-o îmbrățișare înfiorătoare. Mirosea a nămol, duhnea a putreziciune, ca florile uitate mult în vază, în apă stricată. Lințoliul rânced se întindea peste tot, până sus, de la podea, la pereți și pe tavan. Încăperea era înghițită de această figură oribilă, ca un pântec de coșciug. Și cu acest ultim gând, Iulia își pierdu mințile si leșină.
