Academia Secretelor

Capitolul Treizeci Și Șapte

- Nu, uită-te la mine, l-am forțat să-și deschidă ochii, deși vedeam cat de dureros eu pentru el să admită faptul că încă nu trecuse cu adevărat peste amintirile Întunecate ce mișunau prin mintea lui precum otrava în corp. Chiar dacă te-aș judeca vreodată, nu as avea pentru ce, Ryder. Cicatricile nu sunt lucruri de care ar trebui să-ți fie rușine. Ele nu au fost și nu te vor urâți niciodată, ba chiar vor fi toteme ale curajului tău, dovezii vii. Nu te mai ascunde.

De parcă ar fi fost din reflex, privirea lui coborî. Știam exact de ce mușchii i s-au încordat, iar ochii in s-au întunecat sub influența emoțiilor și sentimentelor ce curgeau prin el. Știam exact asupra cărui detaliu i se coborî chipul astfel încât să aibă o astfel de mare încărcătură emoțională.

Cicatricea pe care eu însumi mi-am făcut-o zăcea la baza gâtului destul de sus pentru a fi observată cu ușurință. Era îndeajuns o privire de-a lui Ryder pentru a trece cu ușurință la mâine și lipsă de control, întrucât știu cât de tare l-a rănit faptul că am putut să-mi fac singură așa ceva, tocmai după ce m-am trezit din comă. Ezitând, și-a plimbat un deget deasupra ei cu atat de multă delicatețe încât am crezut că avea să se retragă în orice clipă.

Da, niciunul din noi nu a fost cruțat. Amândoi aveam să purtăm pentru tot restul vieții, oricât de lungi ar fi ele, semnele luptelor prin care am trecut. Însă eu nu avem de gând să mă sfiez în fața privirilor celor din jur ; nu aveam de gând să ascund, să camuflez sau să acopăr în mod intenționat acele urme care erau prezente în mai multe locuri de pe corpul meu ; și nu aveam să le port cu greutate, ci cu mândrie.

- Toți avem cicatricile noastre. Numai că noi doi le avem mai vizibile.

Ridicându-și privirea asupra ochilor mei, inima mi-a împietrit în loc pentru câteva secunde, simțind cum mă sufocam sub intensitatea irișilor săi. Însă mai tare am înlemnit când Ryder s-a ridicat brusc. Pentru o clipă am crezut că, într-adevăr, stricasem fiecare clipă de intimitate trăită mai devreme cu insistarile mele stupide, însă am fost surprinsă când s-a oprit la marginea canapelei cu spatele la mine, așteptând.

Aproape că nu am știut ce să fac cu adevărat în acel moment : o parte din mine era uluită de gestul său, de faptul că mă acceptase cu adevărat, iar cealaltă parte din mine voia să omoare pe oricine era autorul urmelor de pe spatele său încordat. Nu mai văzusem în viață mea atât de multe cicatrici adunate la un loc, de parcă ar fi fost ramificații ale crengilor unui copac. Unele mai adânci, altele mai late, unele mai roșii, altele care abea se mai vedeau, imaginea din fața ochilor mei era aproape imposibilă de suportat fără a nu rămâne cu sechele pe viață. Era clar și incontestabil :

Fusese biciuit.

Nu am rezistat tentației de a-i atinge spatele. Oricât de mult m-ar fi durut să-l vad încordându-se sub degetele mele, voiam să-l simt. Mi-am trecut mâna încet pe deasupra urmelor, strângând tot mai tare cearșaful în mâna mea liberă pentru a rezista emoțiilor ce o luaseră complet razna în mine.

Cine naiba ar face cuiva așa ceva?

Nu credeam că era posibil să simt mâine și durere mai mare decât în momentul în care Emily a fost omorâtă însă m-am înșelat amarnic. Deși moartea era mult mai gravă, ceea ce îndurare Ryder fusese pură tortură și agonie la vârsta adolescenței. De fapt, nici măcar nu știam de când începuse tortura, doar că în primul an la academie nu fusese încă terminată, nu a răzbit încă.

- Doamne...

Nici nu voiam să-mi imaginez prin ce trecuse Ryder, însă mi-a fost imposibil să opresc imaginile deranjante ce mi-au asediat mintea în numai câteva secunde. Un Ryder ceva mai puțin solid, mai mic, înfricoșat și totuși cu aceeași privire caldă ce plângea în coltul camerei mă bântuia și eram sigură că nu avea să-mi dea pace prea curând. Acele cicatrici nu aveau să plece nicăieri precum nici amintirile lui sau imaginile ce puseseră stăpânire pe mine. Tot ce puteam face era să-l susțin și să-i arăt că ele nu erau nici pe departe la fel de odioase pe cât le vedea el.