IN FATA INIMII MELE

CAPITOLUL UNU - pe nevăzute

Stăteam pe veranda casei gandindu ma la viata. Viata mea. Faptul ca am terminat facultatea Yale fără a fi cu unul dintre părinți alături. Știu ca suna ciudat, dar adevărul mereu este ciudat.

În urma cu doi ani am început o cautare, pornind de la ideea ca nu am părinți, eu locuind pana atunci la un centru de plasament din Washington DC. Devenind majora, ieșind în lume fără nimic stabil sau măcar un acoperiș asupra capului, am pornit cu ambiția de a mi afla trecutul, pentru a mi cunoaște viitorul.

Literalmente îmi trebuia un loc decent și modest pentru a locuii, asa ca din burse și ajutoarele sociale am putut închiria un apartament în Seattle. Acolo m am simit cel mai bine și da , încă ma simt , este chiar locuința mea actuala, este acel tip de casa din care nu mai vrei sa ieși, și primul loc achiziționat teoretic de mine.

Apoi, înainte de trecuturile mele sumbre, avea loc școala, sanctuarul meu de relaxare, practic de acolo îmi câștigam existenta și banii de chirie, pana când îmi terminam studiile, devenind apoi voluntar, la meseria pe care mi am dorit o de mica, aceea care tratează oamenii, tratează sufletele. Dar o voi tine în umbra pana când pot rezulta ceva din aceasta.

Revenind la mama și tata, mi a fost destul de greu pentru a găsii un răspuns.

Zilele acelea de cautare au fost extenuante, încercând sa dau de cât mai mulți procurori, judecători sau orice fel de persoane care m ar putea ajuta în ciuda cazului meu.

Atunci când îmi pregăteam cina, ascultând muzica mea preferata pe fundalul bucătăriei mele minuscule, telefonul o luase razna. Trei apeluri pierdute de la Lisa. O sun înapoi fără  sa ezit:
- ești bine? Ce s a întâmplat Lisa?

- Emily , n o sa ți vina sa crezi asta! M a contactat astăzi de dimineață un procuror care cică a auzit de numele  părinților tai, cel care exista pe certificatul de naștere. Trebuie sa l suni, poate va întâlniți undeva sa discutați, sincer, e prea important!

- Ești minunata, nu îmi mai faceam speranțe, ne auzim mai târziu!

Coborând rapid scările blocului, aranjandu mi parul cu o mana, iar cu cealaltă cămasa, dau buzna pe ușa și o iau la fuga către stația de autobuz.

E ziua cea mare. Astăzi ma întâlnesc cu procurorul, cel de care mi a spus Lisa ca a contactat o. Trebuia sa ajung în centrul orașului în mai puțin de 3 minute, dar încă eram în autobuzul local. Era logic faptul ca am întârziat, asa ca am coborât rapid din autobuz, având de traversat  2 străzi principale pana la cafeneaua la care am stabilit întâlnirea.

Grăbită, cum niciodată nu am fost, din neatenția mea dau peste o persoana fix pe pietonala spre cafenea, împrăștiandu mi toate lucrurile din geanta pe jos. M a ajutat. Eram confuza. Nicio persoana din Seattle nu era asa drăguță sa ți ridice lucrurile de pe jos, ma așteptăm să plece, fără a se uita la mine. Dar a făcut exact invers. Se așezase în genunchi, uitandu se la mine ca la o fata pe care o cunoștea la perfecție. Îmi analiza fiecare punct al fetei și al corpului, într un mod drăguț. Dar nu aveam timp de fantezii, i am mulțumit rapid și am plecat.

Intr un în cafenea, văzând ca eram singura, fara procuror pe niciunde. Ma gândeam ca mi am notat greșit ora, sau locul întâlnirii. Dar nu. Oricum m am așezat, epuizata de la atâta repezeala, în speranța că există acel procuror.

Zece minute mai târziu observ ca întra în cafenea tipul care m a lovit pe pietonala. Drept este ca m am holbat puțin la el, acesta arantand fenomenal, dar nu pot avea gândul acum la asa ceva. Trebuie sa mi aflu trecutul cât mai curând.

Omul acesta, surprinzător se așezase lângă mine, întingadu mi mana sa ma salute, apoi informandu ma ca el este persoana de care am nevoie în cazul meu.

- Bună. Din nou. Sunt procurorul care ți a contactat prietena, pentru găsirea unor informații legate de părinții dvs.

- Bună! Da, mulțumesc, sunteți cam singurul dispus , restul mi au spus ca nu mai are rost.

- Totul are rost domnișoară. Orice poate fi aflat. Trebuie răbdare.
Sa începem cu ce am eu de prezentat . M am informat de spitalul în care mama ta te a născut. Este în Washington, unul modest. Apar numele părinților tai acolo, am putea merge într o zi.

- Suna minunat!

  Eram tare curioasa sa vad unde m am născut,  în ce condiții, cu cine, știind ca am fost mereu mai lipsita de bunuri. Trăiesc singura, părinții cel mai probabil nu i voi mai revedea, dar măcar as vrea sa aflu adevărul.

Am plecat de la intalnire, lasandu i procurorului nr meu de telefon. I l am dat cu atâta drag. Sincer m a cam abate de la drumul pe care vreau sa l parcurgem, nu l pot evita, ochii lui verzi sunt arzător de aprinși în lumina calda a soarelui, nu pot sa nu i privesc. Ceea ce nu mi place. Deloc.

M am întors în apartamentul meu, căutând în disperare copia certificatului meu, pentru a cauta numele spitalului unde m am născut, si s au aflat și mama și tata.
În cele din urma găsesc în pod, cutia pe care am avut o la plasament. Cel mai probabil aici se afla. Am întors o cu susul în jos, accesând cu ușurință apoi fundul acesteia, unde se aflau singurele acte ale vieții mele.

Grace. Spitalul Grace. Am tras aer în piept , expirându l cu ușurare. Știam ca ar fi trebuit sa merg cu bărbatul drăguț procuror , dar limitele mele nu mai așteptau 2 săptămâni.

Eram însfarsit  aproape de un răspuns. Am luat din nou autobuzul, iar de aici aventura avea sa înceapă.

In a hurry, as I've never been, due to my inattention I bump into a person standing on the sidewalk towards the cafe, scattering all the things from my bag on the floor. Helped me. I was confused. No one in Seattle was nice enough to pick your things up off the floor, I expect them to walk away without looking at me. But it did the exact opposite. He had sat down on his knees, looking at me like a girl he knew perfectly well. He was analyzing every point of my face and body in a cute way. But I had no time for fantasies, I quickly thanked him and left.