Elliot

Omniprezent

Murmur ceva nici de mine înțeles și apăs nesigură pe clanță, dându-i voie vântului să deschidă acea ușă pentru mine cu un scârțâit.

Simt cum mă trec câțiva fiori, pe care încerc să îi ignor pe moment și pășesc timidă înăuntru, lovindu-mă instant de același miros de lemn și puțină scorțișoară, miros ce deja îmi era familiar de când am fost aici pentru prima dată. Închid ușor ușa în urma mea, fără să fac vreun zgomot și zăresc aproape instant cuierul în care, ce să vezi, mă așteaptă cuminte jacheta despre care vorbeam.

Știam eu că aici am uitat-o!

Mă ridic pe vârfuri cât să ajung să o iau de acolo și decid să o scutur puțin de praf, căci fără îndoială acesta a avut destul timp să se depună pe materialul jachetei. O scutur ușor, însă nu mai apuc să o fac și a doua oară căci aud un foșnet slab și mai apoi văd ceva alb căzând la picioarele mele. Mă blochez puțin pe moment, neștiind cum să reacționez, însă mă aplec mai apoi și iau acel ceva de pe podea, analizându-l cu o încruntătură pe chip.

Ciudat, chiar nu țin minte să fi lăsat cumva ceva prin vreunul dintre buzunare.

La o privire mai atentă, pare a fi un doar plic sigilat corespunzător, dar tot nu îmi explic ce căuta în jacheta mea și de când era de fapt acolo. Curiozitatea mă împinge să fac câțiva pași pe holul întunecat până dau de o urmă de lumină, iar după ce întorc plicul respectiv pe toate părțile la fel de confuză ca mai devreme, văd ceva ce îmi atrage atenția și îmi face inima să se oprească în loc pentru o secundă.

Pentru Everlee, sunt cele două cuvinte pe care le-am zărit accidental într-un colț al plicului și deși recunosc instant cui îi aparține acel scris, pe moment nu pot face nimic altceva decât să mă las pe vine, sprijinindu-mi spatele de unul dintre pereții holului și să le permit unor șiroaie de lacrimi fierbinți să îmi inunde obrajii. Sunt surprinsă, sunt emoționată și îndurerată în același timp, poate chiar puțin nervoasă pe mine că nu am avut curajul să vin aici mai devreme să găsesc asta. Nu știu ce ar putea fi înăuntru, dar nici nu vreau să îmi fac vreo idee, așa că decid să desfac plicul cu mâinile mai tremurânde decât adineauri și nu de la frig de data asta.

Ochii mi se umplu instant cu și mai multe lacrimi de dor în momentul în care deschid coala aceea albă de hârtie frumos împăturită de dinăuntru, însă nu plâng doar pentru că am realizat că Elliot mi-a scris o scrisoare, ci și pentru că i-am simțit mirosul parfumului învăluindu-mă pentru o secundă în același moment. Și mi-a fost atât de dor să îi simt mirosul, mi-a lipsit atât de tare să îl simt măcar puțin lângă mine, măcar în felul ăsta. Acum știu negreșit că el a scris rândurile așternute ordonat pe hârtia ce o țin în mâini și știu că orice a vrut să îmi spună a venit din inima lui pe care am iubit-o și pe care încă o iubesc la fel de mult ca la început. 

" Pentru cel mai frumos suflet,

Te iubesc. Știu, nu cu asta se începe de obicei o scrisoare, dar am simțit că vreau să ți-o spun acum. Și sunt mai mult decât sigur că deja te-ai îmbujorat toată în obraji pentru că te-ai emoționat, la fel cum se întâmplă de fiecare dată. Și te iubesc și mai mult pentru asta, Everlee.

Știi că nu prea le am eu cu vorbele, iar cu scrisul nici atât, dar sunt câteva lucruri la care mă tot gândesc și pe care nu am apucat să ți le spun. Când tu citești asta, probabil că eu deja nu mai sunt lângă tine. Și crede-mă că faptul că sunt nevoit să te las singură mă ucide mai mult decât o face inima mea cu fiecare secundă care trece. Aș face orice să pot opri timpul în loc pentru măcar încă o vreme, să te pot iubi mai mult și să te fac fericită așa cum ți-am promis. Dar din păcate nu pot decât să te dezamăgesc, iubito.