Academia Secretelor

Capitolul Treizeci Și Șase

Nu am să mai fac aceeași greșeală, mi-am spus.

- Oprește-te din a mai gândi. Faci numai prostii când gândești prea mult.

Am chicotit, deși un sentiment neplăcut se strecură în corpul meu.

- Ar trebui să-i lași pe băieți să se descurce. Abea te-ai trezit și tu acum două zile și te porți de parcă nu ai fi pățit nimic, continuă ea.

- Mă simt bine, acum poți să te odihnești, te rog? am zis enervată, studiind felul în care beculețul stălucea intermitent, dintr-o dată.

Fusesem mult prea pierdută în propria mea lume pentru a observa că înpuse să pâlpâie mai des.

- Nu, nu pot să mă odihnesc. Nu când prietena mea este încăpățânată, insistă Patricia în așa fel încât furia din mine și nerăbdarea s-au intensificat.

- Ei bine, nu eu sunt cea încăpățânată acum.

M-am încruntat când am simțit atingerea unei mâini celde pe umărul meu. Abea atunci am observat că Patricia se ridicase în șezut, deconectându-se de la aparatele care nu mai scoteau sunete enervante. Vederea ei în poziția aceea a reușit să mă facă să mă îngrijorez, privirea coborându-mi șiroaie instantaneu asupra brațului său bandajat cu meticulozitate.

- Ce faci?! am tresărit. Întinde-te la loc.

- Nu până nu îmi dai afurisitul ăla de dispozitiv, spuse ea, întinzându-și brațul cel bun către mine, având palma deschisă.

I-am sudiat cu nedumerire palma mâinii, ca și când ceea ce mi-ar fi cerut era imposibil. Pentru o secundă, am fost tentată să i-l înmânez, numai pentru a scăpa de povara pe care o aducea un obiect atât de mic dar dubios. Dar aceea ar fi fost calea ușoară. Aș fi ales, într-adevăr, metoda cea mai simplă de a rezolva situația, renunțând la dispozitiv, însă asta ar fi însemnat și atât de multe alte lucruri. Ar fi însemnat că nu aveam să descopăr secretele părinților mei, ca nu aveam să rezolv puzzle-ul din viața mea și că nu aș fi putut să ies din labirintul fără sfârșit în care tot aflam.

- Nu, am spus simplu, strângând obiectul și mai tare. Trebuie... trebuie să aflu...

- Nu vezi ca te distruge? Că din cauza lui ai suferit atâta? Dă-le-n-colo de secrete!

- Nu pot! am strigat deodată atât de tare, încât întregul corp al Patriciei înlemni brusc, de parcă ar fi văzut o fantomă.

Dar nu văzuse nicio fantomă ;eu eram de vină pentru schimbarea stării sale de spirit. Privirea mea ucigătoare, tonul meu care s-a auzit probabil în toată clădirea și violența cu care m-am întors cu fața la ea au făcut-o să se retragă în patul ei, uitându-se la mine ca și când nu m-ar fi cunoscut. Ce-i drept, nici eu nu mă mai recunoșteam. Nu fusesem nici cea mai extrovertită persoană din lume, însă nici atât de rigidă, rece și agresivă.

Oftând adânc, mi-am reluat vechea poziție pe scaun și am ocolit orice intersecție între privirile noastre. Eram rușinată de comportamentul meu, îndeosebi de faptul că îmi era greu să mă controlez. În ultima vreme fusesem ca un vulcan de emoții și sentimente, o persoană imprevizibilă în care nu mai puteai să ai încredere. Eram extremele întotdeauna, numai alb sau negru, niciodată gri.

Chiar și așa nimic nu mă putea opri din a-mi duce până la capăt planul.

- Ce naiba se întâmplă aici? se auzi vocea uimită a lui Gabi.