Academia Secretelor

Capitolul Treizeci Și Cinci

- O voi coase, dar mai întâi îți voi da niște calmante, pentru durere, zise el, ridicându-se în picioare.

În următoare secundă, l-am apucat de braț, forțându-l să se întoarcă brusc spre mine și ca privirile să ni se intersecteze.

- Nu vreau nimic. Începeți așa.

Confuzia și iritarea și-au făcut loc pe chipurile celor care mă înconjurau. Probabil că acela fusese ultimul lucru la care s-au așteptat din partea mea. Nici măcar eu nu înțelegeam cum corpul meu încă mai era în stare să suporte durere, însă ce avea să urmeze oricum nu era nici un sfert din ce experimentasem înainte.

- Maze, ești sigură că dispozitivul acea nu era de fapt, rațiunea ta? întrebă Gabi.

- Începeți, vă rog. Vreau să termin odată cu asta, m-am adresat doctorului, ignorând vorbele lui Gabriel.

Oftând, doctorul nu a avut de ales decât să mă asculte. Deși niciunul dintre prietenii mei nu era mulțumit de decizia mea, nu au spus nimic în mod surprinzător. Însă privirile lor ucigătoare erau de ajuns pentru a-mi sugera frustrarea ce se cuibărise în sufletele lor.

Ezitând, doctorul s-a apropiat de mine, având în mână acul necesar. Mi-am ridicat privirea de pe el în speranța că nu îmi voi pierde curajul, dar am dat peste cineva care avea un impact mai mare asupra mea decât ceea ce avea să urmeze.

Încă de când m-au scos afară din acea baie, Ryder nu a scos nicio vorbă în afară de mult-așteptatul 'la naiba, Maze'. Nici nu era nevoie, pentru că privirea lui era capabilă de a spune tot ce era de spus. Rece, împietrit, acea imagine nu era una necunoscută mie, însă era la fel de dureroasă precum respingerea pe care o emana față de mine. Nu credeam că aveam să-l vad vreodată mai supărat decât în primele mele zile la academie, însă, m-am înșelat în cel mai neplăcut mod posibil. Tensiunea dintre noi doi era mai mare decât fusese vreodată, amândoi jucând un joc extrem de periculos : eu mă prefăceam neafectată de grijile celor din jurul meu, iar el nu îndrăznea să-și ia privirea din gol. Amândoi orgolioși, amândoi prea mândri pentru a renunța, am continuat jocul.

Până acum.

În sfârșit, Ryder și-a întors privirea către mine, ascunzând în spatele irișilor săi întunecați mai multe emoții decât voia el să arate. Și aproape că reușise să mascheze acest lucru chiar și față de mine. Aproape că nu am văzut intensitatea cu care mă urmăreau ochii săi și aproape că mi-am lăsat garda jos, dând voie vulnerabilității mele să mă copleșească. Dar nu am făcut-o. Jocul continua, deși nu m-am îndurat să-mi iau ochii de pe el în timp ce doctorul își făcea treaba cu mare grijă și precauție. Să spun că nu am simțit nimic ar fi fost o minciună, însă din nou, mândria mea nu îmi dădea răgaz nici măcar pentru o secundă.

- Nu te înțeleg, Maze, spuse Patricia, oprind liniștea.

- Nici nu aș vrea să o faci.

Liniștea ne-a cuprins încă o dată, deși era binevenită în acel moment, pentru că aveam nevoie de ea pentru a mă concentra asupra acelui dispozitiv metalic de pe masa din acea sală. Mic, circular și, evident, ușor de ascuns, părea inofensiv stând pe suprafața lucioasă, contrastul dintre albastrul său și albul mesei ieșind în evidență. Dar dacă acel dispozitiv se presupunea a fi o piesă atât de importantă în acel puzzle, aici de ce nu avea nimic deosebit? De ce metalul lucios părea abea șlefuit și nu avea niciun fel de imperfecțiune sau semn cum că s-ar ascunde ceva în interior?