Pe Urmele Pericolului

Capitolul 20

— Ce-ar fi să închid eu aici şi să mergem să discutăm totul la o ceaşcă de cafea? mă întreabă calm, aranjând nişte dosare pe birou.

Îl privesc sceptică și pentru un moment mă gândesc că pune ceva la cale, dar apoi îmi dau seama că pereții au urechii și cel mai bine ar fi să discutăm într-un loc public dar inofensiv.

Dau din cap și mă ridic de pe scaun, așteptând ca Zack să-și aranjeze biroul, după care plecăm, eu urmându-l până la mașina lui, care surprinzător, nu este una de poliție. Mă urc în dreapta lui și îmi pun centura de siguranță, privind înainte, căzând pe gânduri. 

Mă întreb oare cum ar reacţiona Xander dacă ar afla unde sunt acum? Ştiu că nu ar trebui să-mi pese, dar această mică frântură din mine continuă s-o facă.

Pe parcursul drumului nu spunem nimic, însă nu pentru că nu aș ști ce să-i vorbesc ci doar încerc să-mi formulez cu atenție cuvintele. Este polițist, însă simt că ceva este în neregulă cu el, iar prin minte îmi trece acel moment de la bar când l-a amenințat pe Jim cu pistolul și a devenit destul de agresiv și cu mine și poate că nu ar trebui să fiu atât de liniștită în preajma lui.

— De ce ai făcut-o? îl întreb, întorcându-mi capul spre el.

Îmi aruncă o privire fulger, focusându-şi-o imediat înapoi la drum şi îmi răspunde calm.

— Să fac ce?

— În ziua aceea, la bar. Nu prea cred că un polițist are voie să amenințe oamenii cu pistolul la cap dacă situația nu o cere, îi spun, ridicând o sprânceană, asigurându-mă că a înțeles exact la ce mă refer.

El zâmbește puțin în colțul gurii, dar asta este tot ce primesc.

—Ţi-am spus, o să discutăm mai în amănunt la cafenea, îmi răspunde, din nou cu aceeaşi calmitate şi distres, ce mă face să-l strâng de gât.

Bărbaţii ăştia.

Mă gândesc uneori ce e în mintea lor. Ce îi face pe ei să fie atât de încrezători în sine?

Îmi dau ochii peste cap și îmi întorc privirea spre geam. Oare fac o greșeală? De ce am atât de multă încredere în el că-mi va da răspunsuri la întrebările mele? De ce sunt sigură că nu mă va minți? Nu sunt. Nu sunt sigură de nimic, însă sunt dispusă să îmi asum riscul dacă asta mă va face să înțeleg cine este Xander Black cu adevărat.

***

Suntem față în față la una dintre cafenelele renumite ale New York-ului, cunoscută pentru prețurile destul de scumpe, ceea ce mă face să-mi pun un semn de întrebare, cât de bogat poate fi un simplu polițist? Însă prefer să nu mă gândesc la asta ci să-mi păstrez atenția pe momentul de față.

—Deci, cum ai ajuns aici, Skyler Quinn? mă întreabă Zack, aşezându-şi coatele pe masă şi privindu-mă printre gene.

De când discuția a devenit despre mine? Îmi mijesc ochii spre el și încerc să deslușesc ce-i trece prin cap însă nu prea reușesc, deoarece tot ce pot vedea este un simplu bărbat cu o aroganță aparte, ce cred că vrea să se joace cu mintea mea, însă nu îl voi lăsa.

— Aici? La cafenea? Tu m-ai adus aici, nu-ți amintești? Îl întreb, făcând ochii mari, privindu-l ca pe un nebun. Ești bine, Zack? Continui, fluturând o mână prin fața lui, însă rânjesc când văd că se enervează.

Doi pot juca acest joc.

— Ha ha, ești foarte amuzantă, îmi spune, dându-și ochii peste cap, sorbind din ceașca lui de cafea. Vreau să spun, cum ai ajuns să fi în preajma unui om ca Xander. Pari o tipă banală și nu înțeleg cum poate banalitatea să se combine cu pericolul, îmi spune, pe un ton destul de arogant ce nu pot spune că nu m-a atins.

Îmi las privirea în jos spre ceașca de ciocolată caldă din fața mea și încerc să găsesc un răspuns potrivit. Știu că sunt banală, în mod special dacă ar fi să mă compar cu unul ca Xander, a cărui viață este un rollercoaster plin de aventură și agitație, însă banalitatea mea simt că este una diferită, o banalitate ieșită din comun pe care doar eu pot să o dețin și poate sună narcisistic însă viaţa mi-a arătat într-un fel nemilos că oricât ai fi de bun şi oricât te-ai strădui, foarte rar vei auzi păreri reale, pertinente şi adevărate despre tine. Fiecare te va percepe şi te va descrie după propriile valori, iar eu vreau să mă descriu așa.

Skyler, a cărei banalității este ieșită din comun.

Eu sunt banalitatea, iar Xander pericolul. Asta e clar. Însă întrebarea lui îmi dă prea multe bătăi de cap pentru că nici eu nu ştiu cum să răspund, poate este destinul care îmi joacă feste sau pur şi simplu prostia mea care se încăpăţânează să mă îndemne în a face lucruri nechibzuite.

— Nu cred că tu eşti în măsură să-mi adresezi astfel de întrebări. Tu ai de dat răspunsuri, nu eu, deci încetează să mai schimbi subiectul, îi răspund privindu-l fix în ochi, încercând să-l intimidez şi totodată să arunc atenţia de pe mine.

— Ar trebui să devii poliţistă, Skyler, chiar știi cum să pui piciorul în prag, îmi spune chicotind şi parcă tot încercând să tragă de timp. Ei bine, nu îţi merge cu mine amice! Îi ignor comentariul şi trec direct la lucrurile care mă interesează.

— Ce căutai în ziua aceea la bar?

— Nu ce, pe cine. Îl căutam pe Xander Black, îmi răspunde cu o non-șalanță ce mă scoate din sărite.

— De ce? De ce îl căutai pe Xander la barul lui Jim? Îl întreb, devenind din ce în ce mai curioasă.

— Pentru că Jim îl lăsa pe Xander să-și vândă drogurile în barul lui, iar la sfârșit împărțeau profitul. Erau contectați, Skyler și știam că Jim știe exact unde va fi următoarea tranzacție a lui Xander, de aceea îl amenințam să-mi spună, îmi răspunde, privindu-mă cu seriozitatea pe care nu am întâlnit-o la el până acum. Băiatul ăla nu este un sfânt, Skyler. Are o mulţime de dosare penale deschise la poliţie. Sunt pe urmele lui de un an, încercând să-l prind în flagrant, continuă să-mi spună, tonul vocii parcă întunecându-se, promiţând furtună.

Tot ceea ce îmi spune mă lasă fără cuvinte. Jim și Xander lucrau împreună? Pe cât de șocată sunt, mintea mea începe să pună lucrurile cap la cap și într-un fel sau altul totul se leagă, iar presupunerile mele despre Xander devin reale.

Xander Black chiar este un traficant de droguri.