Mereu Cu Destinația Pierdută

Capitolul 14: Ajutor, Elio...

          — Bine, Elio! Acuma și tu! Cine te crezi de vrei să-mi citești gândurile? Cu ce scop să fi mințit? Spui lucruri aiurea, fără rost. Mă înnebunești... La fel cum o făceai și altădată. Cum adică mint? Tu te auzi? Nu cred că o faci, altfel... Oh! Omule!

           Eram precipitată de-a dreptul, și mi-a sărit muștarul doar dintr-o simplă afirmație, care până la urmă dacă nu mă interesa nici nu ar fi trebuit să mă afecteze. Iar, dacă nu mă afecta, nu ar fi trebuit să sar în asemenea fel. Sunt cu toți mușchii încordați, și inima dorește a-mi evada din cutia toracică. Eu n-o las, la fel de bine precum încerc să îmi bat sentimentele acestea contradictorii cap în cap.
           
         — Liniștește-te, Cinthya. Ești bine?

         Elio în acea clipă veni lângă mine și cu o mână îmi atinse precaut pieptul. Poate că-mi puteam ascunde unele stări, puteam falsifica trăiri, dar a scoate la xerox respirații și a controla bătăile inimii îmi era imposibil.

        Îmi dau seama că inima îmi bate într-un ritm nebun, poate că mi-a accelerat și mai mult pulsul după ce mână lui s-a atins de mine. Probabil că m-am simțit mai înecată în neștiut, atunci când am simțit ochii lui calzi cum mă cuprindeau ca pe copilul de altă dată.
N-am controlul necesar de a face uneori față realității, dar am imboldul necesar de a astupa gaura prin care se întrezărește poate fața necunoscută a idealului ireal de care sunt însetată așa de abitir...
        
         — Nu știu, Elio.

         Ochii mei spumegă de o gălăgie apăsătoare ce se iscă prin tot trupul meu atât de neînduplecat dorinței de a mă arăta cine sunt cu adevărat. Aproape că și dinții îmi clănțăne de o emoție deloc emaciată și în străfundul amurgului totuși se vede portița lumii celelalte, în care ai voie să respiri și societatea nu se mai raportează la tine precum la fizica cuantică.

          — Deoarece... Cred că de fapt tot ce simt e așa de mic și până la urmă neînsemnat. Că durerea mea e mult mai joasă decât a altora și atunci când plâng, e doar o altă apă de ploaie.

         Nu știu cum de am rostit fix aceste cuvinte, acum plasate la comandă la lumina zilei. Nu mai stau să le analizez, ce am zis, am zis.

         — Uite, uneori în viață se mai întâmplă ca să te rostogolești chiar de tine. Se mai întâmplă să vezi în fața ta un copac otrăvitor și crezi că e salcie, după care te așezi la umbra deșertului și a soarelui fierbinte. Crezi că alergi spre lucrul de ai nevoie, dar de fapt te îndrepți de ultimul lucru înspre care ai trebui.

        Tușesc scurt, după care mă ridic și îmi iau o cană cu apă rece, pentru că aveam nevoie. Elio nu dă niciun semn de a mai adăuga ceva semnificativ acestei discuții, dar cumva așteapta ca eu să continui. Stă cu pumnul rezemat de bărbie, totuși după care își întredeschide buzele:

         — Neliniștea ta vorbește de la sine.

        Las un oftat rapid și indignat să-mi traverseze buzele, și-mi dau seama ce prostie din partea mea să dau grai inimii mele și așa vai de ea.

          — Bine! Sunt neliniștită poate, și ce înseamnă asta? Nu contează.

          — Cinthya, contează.

          Îmi dau ochii peste cap într-un gest de indiferență.

            — Durerile nu pot fi niciodată comparate. Nu poți spune că cineva suferă mai mult decât altcineva. Nu există un termometru pentru asta.
  
           — Elio, și dacă aș spune că sunt cea mai neînțeleasă și tristă persoană din lume?