Elliot

Epilog

"Vrei să plec?" se bosumflează atât de adorabil în nici două secunde, iar eu nu pot să îi rezist și îl iau în brațe instant, sărutându-i încet tâmpla.

Schimbările lui de atitudine nu mă mai surprind chiar atât de mult cum o făceau înainte și asta îmi dă de înțeles că încep să mă obișnuiesc cu el.  Iar asta mă bucură nespus.

"Nu aș vrea niciodată să pleci" îi șoptesc și îi mângâi obrazul, iar vorbele mele par să îl mulțumească.

"Și nu o voi face" îmi spune serios și continuă să își plimbe palmele de-a lungul spatelui meu, pe sub tricou.

Sunt absolut conștientă de faptul că fiecare zi ne este incertă, dar ceva în mine se cutremură cu totul atunci când îl aud rostind astfel de promisiuni și orice strop de teamă din mintea mea pare să se evapore complet.

"Uneori cred că tot ce mi-aș dori ar fi să fii atât de micuță încât să îmi poți încape într-un buzunar, să te am mereu cu mine și să pot avea grijă de tine în orice secundă" îmi zice cu o expresie amuzată pe chip, iar eu simt că nu mai pot de dragul lui.

"Ai devenit atât de atașat de mine?" îl întreb ușor surprinsă și totuși emoționată în același timp și îi trasez încet contul maxilarului cu un deget.

"Nici nu ai idee, iubito" zâmbește în colțul gurii și mă privește atât de frumos încât nici nu îmi dau seama ce am făcut să îl merit.

Mă așează cu grijă lângă el pe pat, iar apoi își duce mâinile spre tivul tricoului său pe care îl dă peste cap ulterior și îl aruncă neglijent într-un colț al camerei. Deși, în mod evident, îmi place ceea ce văd, nu pot să nu mă întreb care îi sunt intențiile de data aceasta.

Se întoarce cu spatele la mine și timp de câteva secunde totul mi se pare confuz. Dar cuta fină dintre sprâncenele mele dispare treptat și un icnet îmi părăsește buzele în momentul în care observ de fapt ceea ce voia să îmi arate.

Un tatuaj nou pe unul din omoplații săi. Un tatuaj pe care nu cred că m-aș fi așteptat vreodată să îl văd imprimat pe pielea lui.

Căci ceea ce tocmai analizam cu atenție era privirea mea.

"Elliot, e-eu…"

Nu îmi găsesc cuvintele. Nu sunt capabilă să găsesc cuvintele potrivite pentru a-i spune ceea ce simt în momentul de față. Mă apropii silențios de el, dorindu-mi să văd mai de aproape fiecare detaliu atent schițat și simt lacrimi de bucurie în ochi cu cât îl privesc tot mai mult.

"E atât de frumos" spun fascinată și ating timidă cerneala de pe pielea sa, continuând să simt o mie și una de stări în același timp.

"Ai început să însemni atât de mult pentru mine încât am vrut să te am nu numai în mintea mea, ci și permanent pe piele. Mi-aș fi dorit să mi te imprim cu totul, dar ți-am ales ochii. Pentru că am putut de la bun început să iți văd inima prin ei și pentru că oceanele nesfârșite pe care le zăresc de fiecare dată când îi privesc îmi liniștesc sufletul, Everlee"

Eu sunt îndrăgostită până peste cap, iar inima mea e topită după el. Respir iubire constant, iar dacă tot ceea ce simt acum este doar un vis frumos mi-aș dori să nu mă mai trezesc niciodată în viața asta.

"Te iubesc, te iubesc atât de mult" îi spun cu glas stins și îmi lipesc blând buzele de acea porțiune de piele, ținându-le acolo timp de câteva secunde.

Se întoarce din nou spre mine și rânjește atunci când vede cât de tare a reușit să mă emoționeze, iar următorul lucru pe care îl face este să mă sărute. La fel de înnebunitor ca întotdeauna.