She played me |+18|

Capitolul șaisprezece

Miia l-a simțit pe Carter înghiontindu-i capul în direcția ușii, așa că și-a ridicat cu grijă fața din colțul umărului lui și și-a întins gâtul pentru a urma direcția privirii lui spre locul în care prietenul ei stătea în prag, purtând un zâmbet nervos și purtând o pungă de mâncare la pachet, ochii lui pâlpâind între ei doi. Miia simți că i se inflamează obrajii și se desprinse repede de umerii largi de care se agățase, ridicându-se în picioare.

- Sper că ți-e foame. a zâmbit Oliver în timp ce se îndrepta spre ea

Zâmbetul lui a fost forțat și Carter a observat felul în care contrasta cu bazinele de invidie din ochii săi căprui. Ea i-a întors un zâmbet obosit, fiind recunoscătoare pentru gesturile sale amabile pe care părea să le ofere la nesfârșit.

Se apropiase de el, ștergându-și obrajii și luând plasa de la el. Mirosul savuros i-a invadat nările și stomacul i-a răspuns cu un mârâit nerăbdător. Se simțea de parcă trecuseră de când mâncase ceva.

Privirea Miiei trecu între băiatul pe care-l cunoștea toată viața și băiatul care zăcea într-un spital, cel care stăpânea inima ei, precum și orice alt aspect al ei. Nu și-a dorit niciodată ca cei doi să se întâlnească, dar iată, ea acționând acum ca un tampon între ei, absorbind tensiunea.

- Oliver, acesta este prietenul meu, Carter. Cel despre care ți-am vorbit. vocea ei era răgușită din cauza tuturor plânselor pe care le avuse în ultimele ore

Ea și-a privit prietenul aruncând o privire către Carter, dar nu a reușit să observe cum mâinile lui se încleștau și se aplatizau la spatele lui. Carter a observat, totuși. Prin vederea încețoșată și starea de spirit obosită, a observat fiecare lucru mic despre prietenul Miiei.

- Îmi pare bine să te cunosc în sfârșit. a salutat Oliver cu amabilitate, dând scurt din cap

Ochii i-au șerpuit până la piciorul lui Carter, văzând că coapsa lui era acoperită de bandaje și cearceaful alb părea să se prăbușească acolo unde ar fi trebuit să fie gambele lui. Oliver și-a dres glasul.

- Ei bine, mă duc să aștept în sala de așteptare. își păstră vocea neclintită și se uită la fata brunetă care era brusc mai preocupată de recipientele cu mâncare chinezească în timp ce se așază pe marginea patului lui Carter și se scufunda în ele. Spune-mi când ești gata să pleci, Miia. Te iau acasă.

- Mhm. fredonă Miia cu gura plină, și a privit cum Oliver părăsea salonul

Miia și-a mâncat mâncarea în câteva minute. A întrebat-o pe asistenta dacă lui Carter avea voie să împartă cu el, dar cererea ei a fost respinsă, deoarece el nu trebuia să ingereze substanțe solide în următoarele trei zile. În timp ce se apropia de fundul recipientului, Carter începu să simtă că efectele medicamentelor pompate în el își făceau rostul, ochii i se simțeau grei și un val de somnolență inundă corpul lui amorțit. Miia înghiți ultima mușcătură și se uită la el, privind cum se străduia să-și țină ochii deschiși. Ea se încruntă.

- Carter, ar trebui să te odihnești. mormăie ea încet

- Da.

- Vrei să plec acum?

El și-a lăsat capul pe spate în pernă și și-a aplatizat mâinile pe stomac. Miia a îndesat recipientele goale de mâncare în pungă și apoi s-a aplecat să-i sărute vârful frunții îmbibat cu părul lui de bebeluș gâdilându-i buzele.

- Ne vedem dimineață. murmură ea

- Tatăl meu... a reușit să spună Carter încruntat. L-ai văzut?

- Nu, dar o să plec chiar acum. Îi voi spune că ești bine.

Carter dădu din cap și se îndepărtă încet, cu ochii închiși și obrajii roșii. Mai erau atâtea lucruri despre care voia să-l întrebe, dar știa că va trebui să aștepte. Miia părăsi salonul cu o greutate ridicată de pe umeri, căci era bine. Ea îl iubea și era bine. Nu părea posibil ca în urmă cu doar o oră, ea să nu fi fost atât de sigură de asta.