Priya | Finalizată |

Capitolul 13

Privirile celor trei venite după întrebarea mea diferă atât de mult. Pe când Cassius pare indiferent și aș putea spune amuzat, tatei i se citește tristețea pe chip, iar Lorenzo este nervos, are maxilarul încleștat și stă drept de parcă ar avea ceva înfipt în dos. Însă indiferent de starea lor de spirit, a mea este înzecit mai rea și nu o să-i las să scape după ce frățiorul cel mic s-a scăpat și mi-a trezit întrebări la care am neapărat nevoie de răspunsuri.

— Cred că ai putea păstra întrebările astea pentru mâine, iar acum să cinăm liniștiți și să sărbătorim ceea ce avem de sărbătorit, rostește apăsat cel din fața mea.

— Eu nu prea cred că putem face asta. Vreau răspunsuri și le vreau acum. M-am săturat să vă scuzați și să-mi tot ascundeți adevăruri care mă privesc și care am dreptul să le știu. Sunt majoră de mai bine de un an, pare-se, nu e cazul să mă tratați ca pe un copil și să decideți voi pentru mine...

Îi întorc repede fraza și-mi strâng palmele în pumni, parcă vrând să lovesc în ceva, de preferat în pieptul lui Lorenzo de care v-am spus deja, e încoronat ca cel mai mare mincinos de pe planetă.

— Poate că ești majoră, dar nu ești pregătită ca toate adevărurile ce te asigur eu că dor să năvălească deodată asupra ta.

— Eu decid dacă sunt sau nu pregătită. Și eu zic că sunt și vă cer să îmi spuneți chiar acum ce s-a întâmplat acum trei ani când a murit mama și dacă am înțeles eu bine a murit și Louisa.

Nu-mi rup privirea din a sa și rostesc la fel de apăsat ca și el fiecare cuvânt, dorind să mă fac înțeleasă, dar mai presus de toate ascultată.

— Ești pregătită să afli că tatăl tău a dezamăgit-o pe mama ta și implicit pe tine și sora ta? Pentru că asta s-a întâmplat... Acum trei ani cei din cartelul inamic au aflat că mama ta încă trăiește și au dezlănțuit infernul în sufletul și mintea părintelui tău. Poate că tu vrei să afli întregul adevăr, dar gândește-te și la ceilalți care au avut o implicație căci și pe ei îi doare să-și reamintească ce-a fost în trecut.

De parcă am fi doar noi doi în încăpere, privirea mea e nedezlipită din a lui Lorenzo și nici el nu mă scapă din ochi, nervii citindu-i-se în ochii ce acum nu mai par căprui cât par negri, rupți de pe cerul nopții.

Și nu înțeleg ceea ce spune, nu înțeleg cum ne-a dezamăgit tata, nu înțeleg ce s-a întâmplat atât de tare încât să-l doară. Și nu, nu sunt indiferentă la sentimentele celorlalți sau cel puțin nu cu intenție, doar că e dreptul meu să aflu și am nevoie să o fac pentru a putea decide ce voi face în viitor, dacă voi accepta ce încearcă ei să mă forțeze să fac.

— E dreptul ei să știe, Lorenzo. Are dreptate aici și chiar dacă ne doare să ne amintim, nu putem să-i mai ascundem.

Îmi întorc capul spre tata și-l văd cum se apropie tot mai mult de mine, luându-mi mâna în a sa ca mai apoi să mă determine să-l urmez, nu știu exact unde.

— Dacă doriți puteți servi cina, noi vom merge în biroul meu să discutăm și probabil va dura ceva. Și chiar dacă nu va dura, nu cred că vom mai avea poftă de nimic.

Odată cu ceea ce le spune aflu și eu unde mă duce și păstrez liniștea între noi până când va începe el să vorbească. Cum am așteptat ziua anterioară să-mi spună trecutul său și al celor două soții ale sale, așa voi aștepta și acum să aflu ce naiba s-a putut petrece și cum a ajuns mama să fie implicată.

Nu durează mult până intrăm în biroul său și după ce închide ușa cu cheia, probabil fiindcă nu vrea să fim deranjați, mă invită tacit să iau loc pe canapea lângă el, ceea ce și fac.