Iubește-mă mâine

douăzeci de primăveri

noi am fost meteoriți, niciodată stele
n-am vrut iubire, dragoste, compasiune
am fugit de ele

n-am știut să spunem ce avem pe suflet
am trăit doar în tăceri
și-am realizat că vreau iubire
în pragul a douăzeci de primăveri

noi nu am fost și nu vom fi vreodată
mai mult decât un simplu vis
dar e plăcut să știu că odată
am avut propriul paradis

doar ne-am ciocnit violent, albastru
în drumul către infinit
căci sufletul tău mult prea aspru
a stins focul ce ardea mocnit