Secretele din spatele norilor << ÎN PAUZĂ >>

Capitolul III: Un regat în doliu

       — Ce ușor mor îngerașii, nu? întrebă Maroth ce mai rămăsese din garda pe care o ucisese, acum scrijelind anumite simboluri pe pielea lui palidă.

       Armura cu care fusese îmbrăcat avea, drept umerari, multe placaje lungi din argint, care semănau foarte mult cu pene de înger. De obicei cei cu un astfel de model aveau aripile mai mari pentru a zbura pe distanțe mai mari. Pe platoșă și pieptar avea lucrătură fină, abstractă și elegantă, ce înfățișau plante, liane sau frunze. Observase că fiecare gardă le avea diferite pe piept, cele mai simple reprezentând un grad mic printre ei.

       Fusese nevoit să se îmbrace cu ea, apoi să pună pe înger niște iluzii ca să pară că avea armură. Nu era atât de grea precum se aștepta, ba din contră – probabil sunt vrăji speciale pentru a nu fi reținuți într-o luptă.

       Odată ce termină de scris cu cuțitul pe brațe, toate începură să strălucească, iar ambii să-și schimbe înfățișarea. Maroth avea acum chipul și asemănarea gărzii, dar și invers. Dacă cineva i-ar fi privit atunci, ar fi crezut că își schimbaseră cumva trupurile între ei, însă avea să se înșele, întrucât era doar o simplă iluzie, care părea atât de reală.

       Dintre toți demonii care fuseseră în palat, el fusese singurul care putu să rămână. Nu că i-ar fi dar voie cineva, dar norocul era de partea lui. Cum Chamiel nu scrisese pe pergamentul auriu suficient de explicit ca și el, Maroth, un demon alb, să plece, efectul pergamentului nu avusese efect și asupra lui. Un simplu cuvânt omis putea schimba total sensul propoziției. Fusese nevoit să se dea drept altcineva ca să se integreze, să verifice și să se asigure că toți prințișorii pieriseră.

       Trecuse deja o bucată bună de vreme de când fusese atacul, însă totul părea atât de liniștit și întunecat, scufundat în continuare într-o noapte oarbă, ca și cum însuși Regatul Norilor era în jelanie pentru familia regală. Doar ici-colo câte o servitoare sau gardă care reușiseră să scape ajutau pe cine puteau. Unele femei încercau să curețe, mai ales că duhoarea de ulei și smoală încinsă provenită de la cadavre începuse să pună stăpânire pe întreg locul.

       Strâmbă din nasul încovoiat, remarcând că până și balta de sânge alb a victimei sale era acum de culoare neagră. Cuțitul înfipt în inima lui nu mai părea din întuneric, ci din lumină. Avea să se laude în fața celorlalți, cum că ,,ucisese unul dintre cei mai puternici demoni care atacase palatul". Poate avea să le intre în grații și avea să se bage pe sub pielea lor mai ușor, considerându-l într-adevăr unul dintre ei.

       Hoinări pe holurile și coridoarele întortocheate în căutarea prințișorilor. Spre marea lui surprindere, luând un colț, dădu nas în nas cu Chamiel și Indarra. Se abținu să nu scape un mârâit, așa că inspiră adânc și, înainte de a expira, păși spre cei doi, prefăcându-se o simplă gardă.

       Prințul părea că strângea numeroase fascicule albe ce pluteau prin aer deasupra unui corp îngeresc în descompunere. Nu era atât de groaznic cum ar fi arătat cel al unui cadavru de om, ci se evaporau minuscule raze de lumină, ca și cum tot trupul fusese făcut din steluțe rupte din cerul senin. Era un peisaj frumos într-un fel, dar sumbru în alt fel, întrucât mai rămăsese întreagă doar partea superioară din ce fusese cândva una dintre surorile lui mai mari. Folosea un borcan complet negru din obsidian, al cărui capac era confecționat din flori negre, antrys, pentru a opri puterile.

       Nu înțelegea ce făcea, de fapt nu pricepea cum naiba încă era în viață. Îl văzuse cu ochii lui rănit la un braț, ba chiar înjunghiat cu întuneric în zona umărului.

       Ce morții lui se petrece aici? se întrebă Maroth, în timp ce se apropia de ei cu sabia scoasă, gândindu-se să termine mai repede tot bâlciul ăsta, dar în van. Din partea opusă veneau multe persoane, așa că, fiind cu mult depășit numeric, fu nevoit să-și strecoare imediat sabia în teacă agățată de centiron. Noroc că erau aproape chiori prin întunericul din jur și nici ei și nici ceilalți doi nu îi remarcaseră gestul.