Secretele din spatele norilor << ÎN PAUZĂ >>

Capitolul I: Când te-am cunoscut

      Mâinile lui erau mânjite de sângele familiei regale a norilor. Lichidul alb-gălbui se prelingea ca niște picuri mari, unele strecurându-se pe lângă ghearele lui lungi, negre și ascuțite. Ochii roșiatici i se rotiră spre colegul de breaslă, urmărind cum își mirosea sângele de pe degete. Le linse, parcă așteptându-se să dea de cine știa ce delicatesă, însă ajunse să se strâmbe și să tușească scuipând tot ce gustase.

       — Idioții ăștia parcă trebuiau să aibă sânge albastru! auzi cum mormăi cineva de lângă el.

       Își rostogoli ochii din cauza prostiei ascunse în spatele cuvintelor lui. Poate că inteligența acestuia era la un nivel mult prea mic pentru a fi legal, însă trebuia să lucreze cu el, laolaltă cu restul altor demoni josnici ce mișunau prin palatul din Regatul Norilor.

       Dar dacă ei erau josnici, atunci Maroth cu ce se diferenția? Cu ce era mai presus?

       Cu nimic, spre marea lui rușine.

       Cândva avusese un statut de temut printre demonii ale căror suflete erau putrezite de răutate și scobite de viermi de lăcomie și cruzime. Lupta pentru putere fusese dintotdeauna mai aprigă decât cea a oamenilor din zilele de astăzi. Aplicau la orice fel de vicleșuguri, dar niciodată nu aveau să fie mai puternici decât însuși Prințului Întunericului, indiferent de cât de multe cuțite în spate și-ar fi înfipt unul altuia.

       Maroth fusese azvârlit în jocul murdar de a crește în ierarhie și pusese la bătaie toate piesele de șah de pe tabla lui. Rând pe rând, piesă cu piesă, regele îi fusese luat, laolaltă cu statutul său și tot ce reușise să clădească la această vârstă de douăzeci și cinci de ani satanici¹. Acum era un simplu demon, unul poate chiar de cea mai joasă speță din Iad.

       Dar ce se întâmplă când soarta îl lovea și i se oferea o a doua șansă de a recupera tot ce pierduse?

       Se aruncă în ghearele aventurii, fiind nevoit să îndeplinească misiunea care avea să-i aducă înapoi statutul după care tânjea atât amar de vreme. Nu putea să rateze o asemenea șansă nici el și nici alți demoni cărora li se promiseseră aceleași lucruri.

       — Hai să ne despărțim, acoperim o arie mai mare, sugeră printre dinți nesuferitului cu care se pricopsise și care îl tot bătea la cap.

       Nici nu mai așteptă răspunsul, căci o luă aproape la goană pentru a se asigura că scăpase de toți din palat. Nu conta dacă erau servitoare sau gărzi și nici cei doisprezece copii ai familiei regale sau părinții lor, regii acestui loc maiestos ascuns de ochii oamenilor – toți trebuiau să piară.

       La naiba cu toți! se frustră Maroth de unul singur din pricina numărului mare al membrilor familiei care îi îngreunase misiunea. Știa sigur că se înjumătățiseră, dar restul se ascunseseră. De aceea, ceilalți se răspândiseră prin castel în căutarea îngerașilor.

       Regatul scriitorilor de destine era ca un ghimpe în coastă pentru cei din Iad. Trebuiau mai întâi să extermine problema de la rădăcină, de la cei ce îl conduceau, ca să nu mai rămână nici unul care să moștenească. Abia după puteau continua cu tărâmul în sine.

       Își scoase sabia grea și lucioasă din întuneric pur atunci când auzi scâncetele încărcate de suferință ale cuiva după colț. Traversă coridorul cu pași mărunți, într-un mod cât mai silențios cu putință.

       Atunci, în momentele acelea atât de scurte, atenția lui călători asupra întunericului neobișnuit din jur. Când sosiseră în tărâm, palatul strălucise ca un diamant parcă de abia șlefuit. Odată ce regii fuseseră uciși, totul se scufundase într-o noapte veșnică, ca și cum cineva ar fi turnat smoală peste piatra care fusese cândva atât de prețioasă. Pe cât de luminoase fuseseră coridoarele castelului înainte de moartea lor, cu atât erau acum mai întunecoase, sumbre și pustii – un avantaj considerabil pentru demoni.