Amnezie

Capitolul LXI

- Da.

Stephen îl privi pe cavalerul său de onoare.

- De ce nu te duci în sala de bal, în timp ce Sherry și cu mine mergem să ne schimbăm hainele?

- Nici o șansă. Vreau să Ie văd fețele.

- Prea bine, atunci ne schimbăm și coborâm în... Stephen luă în calcul posibilitatea de a avea un rendez-vous cu mireasa lui înainte de a cobori la bal, dar varianta îi dădea ca rezultat aparția lor de-abia în zori.

- În douăzeci de minute, spuse DuVille cu o privire plină de înțeles.

Sherry nu ascultase prea atentă, pentru că se gândea cu ce avea să se îmbrace. Îl întrebă pe Stephen in timp ce urcau scările, dar răspunsul lui fu întrerupt de glasul lui Nicki DuVille care ii strigă din hol.

- Douăzeci de minute, sau vin după voi.

Această remarcă nevinovată îl făcu pe mire să murmure ceva printre dinți.

- Ce spuneai despre Nicki?

- Spuneam că se numește Sufletul Punctualității, o minți Stephen surâzând când o văzu tot nelămurită.

- Mi s-a părut că ai zis altceva.

- Era ceva pe aproape. Stephen se opri în fața unul șir de camere la capătul holului. Nu am avut timp să-ți facem o rochie adecvată, așa că Whitney a adus una pe care a considerat-o potrivită pentru această ocazie, în cazul că te-ai fi întors cu mine. Deschise ușa. Sheridan văzu trei cameriste aliniate înăuntru, dar atenția îi fu imediat atrasă de o rochie din satin ivoriu, uluitor de frumoasă, care fusese așezată desfăcută pe patul enorm, cu trena strânsă într-un colț, alunecând până pe covor. Făcu un pas înainte uluită, se opri și se uita când la rochie, când la soțul ei zâmbitor.

- Ce este aceasta?

Drept răspuns, el o luă ușor de cap și o lipi cu obrazul de pieptul său, șoptind:

- Rochia de mireasă a lui Whitney. A dorit ca tu să o poți dacă te întorci cu mine.

Sheridan renunță la plânsul de fericire.

- Cât timp îți trebuie să te pregătești?

- O oră, spuse Sheridan descumpănită, dacă vom încerca să facem ceva cu părul meu. Se aplecă iar spre ea și-i spuse în șoaptă, ca să nu-I audă cameristele:

- Perie-I dacă trebuie, apoi lasă-I liber.

Oh, dar...

- Am o preferință specială pentru părul tău lung și înflăcărat.

- În acest caz, zise ea cu glas tremurat, cred că în seara aceasta îl voi lăsa liber.

- Bine, fiindcă mai avem doar cincisprezece minute.

Ducesa îl privea pe Hugh Whitticomb când valetul aflat pe balcon anunța numele ducelui și ducesei de Hawthorne, care tocmai își făceau apariția în sala de bal.

- Hugh, cât e ceasul? îl întrebă ea.

Clayton, care tocmai verificase ora ii răspunse, în locul medicului:

- E trecut de ora zece.

Răspunsul lui îi făcu pe cei adunați lângă el să se privească întrebători unul pe celălalt. Whitney exprimă gândurile lor pe un ton resemnat și trist.

- Sherry I-a refuzat, altfel ar fi trebuit să fie aici acum trei ore.

- Eram atât de sigură... începu domnișoara Charity descumpănită, dar renunță și umerii i se lăsară în jos.

- Poate că DuVille nu a reușit să o convingă să vină la capelă, sugeră Jason Fielding dar soția lui dădu din cap spunând:

- Dacă Nicki DuVille dorea să o însoțească, a găsit el o cale să o convingă să meargă.

Remarca ei păru ceva de genul: Nici o femeie nu-I poate refuza pe Nicki. Se uită la soțuI ei care-I privi încruntat pe Clayton Westmoreland.

- Are DuVille ceva ce eu nu am observat? îl întrebă aceasta pe duce. Ceva care-I face irezistibil?

- Eu nu am nici o problemă să-i rezist, spuse Clayton scurt, apoi tăcu, când o mătușă veni să-i felicite mama, cu ocazia aniversării ei.

- E un bal minunat, Alicia. Cred că ești foarte fericită în seara aceasta.

-Nu aș putea fi mai fericită, zise ducesa oftând și plecă printre musafiri.

La balconul de deasupra valetul anunța noii sosiți:

- Sir Roderick Carstairs. Domnul Nicholas DuVille...

Ducesa privi în sus în același timp cu cei care făcuseră pariuri pentru această zi. Nicki îi privi la rândul său, de sus, cu chipul solemn, în timp ce cobora încet în holul mare.

- Nu s-a întâmplat, șopti Whitney supărată, urmărindu-I cu atenție. Am eșuat. Soțul ei o luă pe după mijloc și se apropie de ea.

- Ai încercat, iubito. Ai făcut tot ce era omenește posibil.

- Cu toții am făcut, interveni Charity Thornton, iar bărbia începu să-i tremure.

Îl privi pe rând pe Hugh Whitticomb, apoi pe Nicholas DuVille.

- Contele și contesa de Langford!

Anunțul acesta provocă imediat o reacție identică printre participanții la sărbătoare. Se priveau unii pe alții surprinși, apoi se uitară spre balcon; totul era incomparabil cu reacția grupului de șapte oameni care speraseră tensionați. Izbucniră în hohote de râs; se țineau de mâini și ridicau brațele înlănțuite; toate fețele erau îndreptate spre balcon, zâmbitoare, ochii erau scânteietori de lacrimi.

Îmbrăcat într-un frac negru, de gala, cu eșarfă albă la gât și vestă albă, Stephen Westmoreland, conte de Langford, apăru la balcon. La brațul lui pășea o prințesă înveșmântată într-o rochie minunată de satin, împodobită cu perle, cu corsajul mulat pe talie. Un lanț de aur, cu șiraguri de diamante și perle atârna de o parte și de alta a taliei, prins la spate, formând două semicercuri care străluceau la fiecare pas. Părul îi cădea în cascade de flăcări pe umeri și pe spate.

— Oh, Doamne! exclamă Charity, apoi aplauzele îi acoperiră glasul. Sala de bal răsuna de ovații, până și pereții vibrau de entuziasmul descătușat.

Și uite așa ne-am apropiat de sfârșitului acestei povestiri, Sâmbătă sau poate vineri voi publica ultimele două capitole. O să urmeze povestea lui Nicholas și a Juliannei. Sper din tot sufletul că va plăcut. Vă doresc lectură plăcută!

               Noapte bună!